Vreau să le mulţumesc tuturor celor care accesează acest site şi care îşi exprimă punctele de vedere cu privire la subiectele pe care le dezbat. Mulţumesc pentru opinii şi comentarii; să ştiţi că părerile voastre sunt foarte importante, pentru că astfel reuşesc să înţeleg felul în care priviţi voi lucrurile. În acest fel, reuşim să creăm un schimb de discuţii a cărui utilitate ţin să o subliniez. În acelaşi timp, rubrica dedicată comentariilor îmi asigură acel confort psihic că subiectele pe care le propun spre dezbatere îşi găsesc un numitor comun cu domeniile de interes şi cu preocupările voastre. Mulţumesc şi … keep writing!

Pentru F.B.,

Mă bucură suportul tău ecologist. Într-adevăr este o problemă cu pădurile, nu ne putem permite să le tăiem, cu atât mai mult cu cât omenirea suferă deja de boala defrişărilor. Pădurile noastre sunt în pericol, trebuie să stopăm tăierea lor, cu atât mai mult cu cât avem nevoie de ele în ne lupta cu arhicunoscutul efect de seră, poluarea şi schimbările climatice. Cred că soluţia ar fi să găsim alternative: poate coşuri universale pe care oamenii să le folosească atunci când merg la cumpărături sau alt gen de pungi, din material biodegradabil şi ecologic. Alternative sunt de găsit, trebuie să vrem. Mulţumesc şi aştept noi comentarii de la tine.

Pentru Adi Labos,

Foarte bună observaţie, Adi: nu să trăim în trecut, ci să ne ştim rădăcinile şi să putem să ne ridicăm puternici. Mi se pare că renunţăm foarte uşor la personalitatea noastră şi copiem tot ce e străin. Tocmai de asta nu suntem apreciaţi: renunţând la tradiţiile noastre părem fără rădăcini. Şi întotdeauna un copac cu rădăcina slabă va cădea la prima furtună. Te mai aştept pe blogul meu!

Pentru prietenul,

Mulţumesc pentru comentariile făcute,

Carisma este un lucru important, de fapt cred că este un as în mânecă pentru cine îl are. Poate suplini anumite lipsuri, în funcţie de situaţie. Este drept că există şi figuri care au priză la anumit public şi care sunt cel puţin controversate. Dar cred că aste ţine de opţiunea fiecărui elector. Mulţumesc pentru păreri şi te mai aştept şi cu alte ocazii!

Orice societate este ordonată ierarhic. Există conducători şi conduşi, dar nu ştiu dacă există oameni născuţi pentru a conduce sau alţii pentru a fi conduşi. Nu aş vrea să cred asta. Ştiu, însă, că există oameni cu talente deosebite, cu abilităţi impresionante, care rămân în umbră, undeva, într-un birou şi se pierd printre hârtii. Aceste „umbre” sunt cele care împing în faţă persone care, de multe ori, nu întrunesc nici măcar calităţi de lider adevărat, darămite de personalităţi.

De asemenea, istoria ne arată o listă lungă cu oameni care au ajuns să conducă naţii, fără a avea în CV prea multă carte. Cât la sută contează inteligenţa, bagajele de cunoştinţe, cât contează oportunitatea ivită sau acel aşa-zis timp tare al istoriei, când omul potrivit poate ieşi în faţă, sau cât la sută poate conta charisma? În primul rând charisma este destul de greu de definit; nu se manifestă la fel la fiecare persoană şi poate avea reacţii total diferite la public.

Charles de Gaulle este un exemplu de charismă în istorie despre care se spunea că avea acea charismă necesară omului politic, pentru a dobândi priză la electorat. Într-adevăr charisma politică face mult şi chiar poate acoperi unele lacune ale propriei personalităţi. Dar vreau să cred că nu asta face totul, pentru că suntem raţiune, nu doar instinct. Pe de altă parte, este foarte important cărui segment de electorat te adresezi şi ce anume îţi propui să realizezi. Nu se poate să fii pe placul tuturor electorilor, degeaba ţinteşti simpatia tuturor. Întotdeauna unii te vor plăcea, în vreme ce alţii nu. Este important să îţi gestionezi segmentul de electorat. Dar şi mai important este să vii cu un mesaj credibil şi pe lângă mesaje, să vorbească faptele. Dacă vrem profesionalism în activitatea politică, atunci trebuie să avem oameni cu pregătire. Dacă aceste cunoştinţe sunt dublate şi de charismă şi personalitate, este foarte bine.

Întrebare: se poate dobândi această priză la public în timp, este ceva ce se învaţă sau este o moştenire spirituală, dobândire din naştere? Dumneavoastră, dragi cititori, ce credeţi?

În activitatea mea de parlamentar, am întâlnit oameni cu felurite probleme. În audienţele de la cabinetul parlamentar, oamenii vin să-şi spună păsul, sperând că îşi vor găsi cumva rezolvarea. Am observat că foarte mulţi vin cu probleme de natură juridică, cazuri în care parlamentarii nu au cum să intervină şi să îi ajute. Foarte puţine sunt acei care identifică o problemă de natură legislativă sau a sistemului. Problemele care primează sunt de la pensiile mici, condiţiile de trai apăsătoare, nereguli personale juridice, corupţia din ţară, ineficienţa sistemului politic, salariile prea mari ale demnitarilor, preţurile mari la alimente, până la ipocrizia autorităţilor locale.

Sigur, atunci când o persoană vine la tine cu o problemă, încerci şi vrei să o ajuţi, nu numai din datorie, ci şi dintr-un fel de simţ al omeniei. Numai că, aceste persoane vin cu probleme care nu îşi pot găsi rezolvarea în spaţiul politic. Foarte multe cazuri de acest gen am întâlnit şi mai în toate era vorba despre a-i face omului dreptate. Hotărâri date de instanţele judecătoreşti nefavorabile, fireşte, apel către instanţele superioare, către instituţia Avocatului Poporului şamd, unde procesele se tot amână şi respectivul nu-şi găseşte dreptatea. Omul se plimbă de la o uşă la alta a birocraţiei, este tot pe drumuri, fără posibilităţi materiale de a plăti un avocat care să-l reprezinte şi, în final, scrâşneşte o înjurătură de toţi dumnezeii printre dinţi, la adresa tuturor politicienilor, hoţilor şi corupţilor din ţara asta, care îi fac nedreptate. Sunt persoane cu astfel de procese care o duc aşa ani de zile şi nu îşi rezolvă cazul. După ce a bătut la toate uşile, vede reclama de afară a cabinetului parlamentar, se întreabă ăsta cine o mai fi, şi, fără să ştie la ce uşă bate, intră şi îşi spune păsul. Nu mai face diferenţa între ce înseamnă un parlamentar sau un funcţionar public, el îşi vrea dreptatea, şi dacă nu îl poţi ajuta…nu eşti bun de nimic, ca toţi ceilalţi. Desigur că nu omul este de vină. E sistemul. Toţi ştim asta, mai puţin omul care are necazuri. De fapt o ştie şi el, dar nu înţelege că în societate fiecare instituţie are rolul ei şi că nu poate face unul treaba altuia.

Reforma sistemului politic este un blestem care planează asupra noastră şi care nu se finalizează. Este un proces extrem de lent, care nu ştim când va deveni realitate. Credem că procesul a început, dar nu ştim când şi dacă se va finaliza…Până atunci, încercăm să facem ce putem şi cât putem mai bine…

Astăzi am să vorbesc despre un subiect care de mai multă vreme reprezintă o ştire caldă, ce nu mai apucă să se „răcească”, din pricină că evenimente similare se produc succesiv. La televizor, pe internet, în presa scrisă ori la radio auzim frecvent despre evenimente nefireşti care au loc în şcoli şi ai căror protagonişti sunt elevii. Subiectele pot fi multiple: elevi care „persecută” dascălii la ore (ei, bine, se întâmplă şi reversul, trebuie să recunoaştem), elevi care fac gesturi lipsite de bun simţ în timpul cursurilor, elevi care filmează scene necuviincioase şi apoi le postează pe internet.

Este o adevărată modă printre puştii de generală sau de liceu să filmeze cu telefonul mobil imagini ori scene, care ar trebui să apară cu bulinuţă pentru minori.

Ei bine, personal mă intrigă foarte mult aceste evenimente şi, în acelaşi timp, mă întristează. Cred că ar trebui să avem mai mare grijă la educaţia copiiilor. Părinţii, pe de o parte, ar trebui să ia act de ceea ce fac aceşti copiii şi să îi sancţioneze. Punitatea poate să fie o măsură constructivă, care repară anumite erori ale comportamentului, atunci când realitatea o cere.

Nu sunt adeptul concepţiei că…”bătaia este ruptă din rai”, pledez pentru drepturile copiiilor, dar noi ca adulţi suntem responsabili de ceea ce creştem în societate. Pe de altă parte, şcoala, prin dascălii ei, are un rol foarte bine determinat: la rândul lor, profesorii sunt răspunzători pentru tipul de comportament pe care minorii şi-l însuşesc.

Fenomenul apariţiilor pe net sau în presă a acestor scene indezirabile, care îi au ca protagonişti pe aceşti copii ce cred că este doar o joacă, a luat o amploare îngrijorătoare. Nu este doar o nostalgie pentru vremurile în care dascălul era ascultat şi respectat de către elevi, vremuri în care copiii nu ar fi conceput asemenea manifestări. Este mai degrabă vorba despre o traiectorie a unei degradări pe care o suferă societatea din punct de vedere moral, şi nu numai, şi de care suntem responsabili toţi împreună şi fiecare în parte. Vrem să creştem oameni de caracter, vrem ca societatea noastră să progreseze şi să nicidecum să regreseze!.

Motivele pentru care aceşti copii procedează aşa sunt multiple. Accesul la prea multă informaţie poate fi unul dintre motive. Neacordarea timpului cuvenit copiiilor de către părinţii preocupaţi de grijile cotidiene sau lipsa prezenţei acestora în viaţa de familie, mass-media care scoate în faţă mereu şi mereu aceste scene petrecute în şcoli- iată alte motive.

Sărbătoarea iubirii, ziua sfântului Valentin, a prins foarte bine la români. Se pare că importăm cu succes tot ce este de sorginte occidentală şi mai ales americană. Pentru că astăzi românii serbează Valentine’s, de câteva zile încoace pieţele oraşelor, centrele şi buticurile de la orice colţ de stradă sunt înţesate de produse din pluş, brelocuri, mărunţişuri şi alte produse comericale roşii. Nu am nimic împotrivă, este frumos să sărbătoreşti ziua dragostei. Dar românii mai au o sărbătoare a iubirii la sfârşitul lunii, un Valentine’s mioritic, care pe meleagurile noastre se identifică cu Dragobetele, considerat zeul bunei dispoziţii şi în principal al dragostei, numit şi Cap de Primăvară sau Cap de Vară, cunoscut ca fiu al Babei Dochia. Dragobetele este identificat cu Eros din mitologia greacă şi bineînţeles cu Cupidon, zeul dragostei din mitologia romană.

Sărbătoarea Dragobetelui, însă, nu este nici pe departe atât de practicată şi nici măcar prea cunoscută la români. Doar din reportaje la televizor, ziare, internet mai aflăm că avem şi noi Valentine’s-ul nostru. De ce nu sărbătorim propria noastră zi a dragostei şi o preferăm pe cea americană, nu ştim să răspundem. Ne-am obişnuit deja cu ea, o ştim că e în fiecare 14 februarie din an…şi o aşteptăm cu nerăbdare.

Lucrurile cred că sunt destul de simple. Sărbătoarea Sfântului Valentin, ocrotitorul celor îndrăgostiţi, a fost mult mai popularizată decât cea românească, în special de comercianţi, care au găsit în asta un prilej extraordinar de dublare a vânzărilor. Pe lângă asta, cred că mai funcţionează şi acel spirit sau acea tendinţă de a copia tot ce vedem că merge în occident. Americanizarea a fost o tendinţă constantă după 1990 încoace, şi mă tem că s-a produs ceea ce în secolul XIX Titu Maiorescu condamna a fi formă fără fond. Nu vreau să critic felul în care ne inspiră obiceiurile altor popoare, numai că parcă ma deranjează atitudinea conformistă pe care o afişăm. Ne aliniem unor ideologii sau practici numai pentru că aşa fac alţii sau că este la modă.

Cred că este bine să avem şi noi tradiţiile noastre, punctele noastre de vedere şi consider că alţii ne-ar aprecia mai mult pentru asta. Poate că trebuie să învăţăm de la americani cum să ne vindem obiceiurile şi tradiţiile mai bine. Dar, totuşi, cu ce este mai prejos “Dragobetele năvalnic care sărută fetele!” faţă de Sfântul Valentin? De ce să nu reînoim această veche tradiţie?

Pentru Cristiana,

Mulţumesc pentru comentariu, te mai aştept şi altădată pe blog. Stilul meu a rămas acelaşi şi îmi doresc să nu mă schimb, cel puţin sub aspectul principiilor.

Pentru Florin C.,

Îţi mulţumesc din nou pentru permanenţa ta pe blog; da, ai dreptate, summit-ul NATO este un eveniment de maximă importanţă, pe care va trebui să îl arbitrăm cu foarte multă seriozitate şi care va scoate în evidenţă capacitatea diplomaţiei româneşti de a face sau nu faţă unor astfel de evenimente. Depinde de noi cum vom fi priviţi de restul lumii şi trebuie să conştientizăm că va trebui să dovedim că ne merităm locul, aşa cum ai spus-o tu, Florine.

Referitor la noua sesiune parlamentară, îţi mulţumesc pentru încredere. Mă voi bate atât cât pot pentru ca măcar o parte dintre problemele societăţii noastre să îşi găsească o rezolvare. Iniţiativa mea legată de acordarea unei sume de bani pentru vestimentaţia profesorilor este un pas mic, dar care poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei în care se află categoria profesorilor. Am credinţa că aceşti paşi sunt de folos societăţii şi de aceea voi continua să lupt pentru ca oamenii din jurul meu să ducă o viaţă mai bună.

Legat de problemele de mediu pe care le-am dezbătut la Oradea, e îmbucurător civismul pe care îl observ. Ar trebui să ne simţim cu toţii responsabili pentru felul cum arată atât oraşul nostru, în particular, cât şi mediul înconjurător, în general, pentru că sunt nişte chestiuni care ne afectează stilul de viaţă în mod direct. Şi este firesc ca noi, cei care vrem să păstrăm curăţenia în jurul nostru, să ne simţim frustraţi atunci când îi vedem pe alţii cum aruncă gunoaiele în stradă, fără să le pese. În alte ţări funcţionează ceea ce ai spus tu, din două motive: 1. Pentru că oamenii sunt mai civilizaţi şi le este jenă să arunce mizeria jos; şi 2. Funcţionează legile care amendează pe cei care nu respectă curăţenia. Poate că ar trebui ca o astfel de iniţiativă ca aceasta propusă de tine să fie implementată şi la noi.

Pentru Geo,

Aşa este, electoratul trebuie să înţeleagă că alegerea unui primar este şi o responsabilitate, nu numai un drept. Cum ai spus tu, electoratul român mai are nevoie probabil de timp pentru a se maturiza sub aspectul luării deciziilor şi al înţelegerii mecanismului politic. Votul raţional înseamnă să ştii pe ce pui ştampila, să cunoşti motivele pentru care votezi aşa şi nu altfel. Referitor la Congresul PC, am explicat de ce nu a mai gasit oportun faptul de a-mi exprima propriul punct de vedere. Mulţumesc pentru comentarii, te mai aştept şi cu altă ocazie.

Pentru Ioana A.,

Îţi mulţumesc pentru comentarii, este adevărat că la noi încă funcţionează foarte bine stadiul declarativ, în vreme ce în practică facem prea puţine. Problemele de mediu şi schimbările climatice sunt probleme reale care ne afectează fie că vrem, fie că nu vrem, viaţa în ansamblul ei. Acest proiect iniţiat de mine sper să fie numai începutul unui şir de acţiuni de implicare în problemele de acest gen. Mă bucură susţinerea voastră, care ma face să simt că eforturile mele nu sunt în zadar.

Pentru Nicu Tobosaru,

Muţumesc pentru comentarii. Problema Europei Unite este una sensibilă, care naşte dezbateri şi contre şi acum. Esenţial este să ştim că împreună putem fi mai puternici şi că niciodată nu vom reuşi să facem ceva de unii singuri, că reţelele de relaţii sunt absolut necesare pe scena internaţională. Unuinea Europeană este într-adevăr în primul rând o uniune economică şi abia apoi se dovedeşte a fi una politică, dar trebuie să cunoaştem ce anume ne leagă şi cum ne este mai bine. Te mai aştept şi cu alte comentarii pe marginea altor subiecte!

Am citit în presă despre iniţiativa ministerului mediului şi dezvoltării durabile, de a introduce acea taxă pe pungile din plastic greu biodegradabile. Iniţiativa ministrului de a stopa poluarea cu plastic este una foarte bine venită, întrucât, potrivit unor cercetări de specialitate în domeniu, aceste pungi, pe care le primim la ieşirea din magazine atunci când facem shopping, se degradează abia după 400 de ani! Incredibil!

În toată lumea civilizată, furnizorii de plastic sunt obligaţi să se gândească şi la problemele de mediu, aşa încât aceştia trebuie să pună la dispoziţia clienţilor materiale alternative din hârtie, mult mai „digerabile” ecologic.

Prima ţară europeană care a declarat război pungilor din plastic a fost Irlanda, care făcea aceste demersuri în urmă cu şase ani. Comercianţii erau obligaţi să plătească o taxă destul de mare pentru fiecare pungă din plastic, astfel încât, treptat, consumatorii s-au obişnuit să renunţe la aceste pungi. O iniţiativă lăudabilă, banii adunaţi din aceste fonduri, au fost alocaţi mediului pentru probleme de ecologie.

Ar trebui să luăm şi noi modelul acestei ţări şi să începem o amplă campanie împotriva poluării cu plastic. Peste tot unde priveşti, la noi, vezi din păcate peturi, pungi de plastic aruncate la întâmplare. Spaţiile verzi sunt inundate de materiale plastice chiar şi în mediul rural, unde ţăranul şi-a pierdut conştiinţa comuninunii paşnice şi a bunei armonii cu natura. Din banii alocaţi pe aceste pungi de plastic, s-ar putea investi în direcţii de dezvoltare a strategiilor ecologice. Oricum, măsura ar trebui să fie temporară, întrucât ţinta noastră ar trebui să vizeze înlăturarea completă a acestor pungi şi înlocuirea lor cu altele din hârtie.

Problemele de mediu pe care le-am mai dezbătut şi în acţiunile mele de parlamentar şi aici pe blog fac parte dintr-o serie mai amplă de priorităţi care se găsesc pe agenda mea. Mă bucură că am susţinerea voastră, aşa cum am dedus din comentariile pe care le-am primit pe blog (cărora am să încerc să răspund cu promptitudine), în fond este vorba despre o chestiune foarte importantă. Să simţi că nu lupţi degeaba, că proiectele tale au legătură cu realitatea şi că agenda ta de priorităţi coincide cu agenda publicului. De aceea, continuaţi să îmi scrieţi comentariile, părerile, ideile ori problemele voastre. Împreună putem găsi o cale de a le rezolva.

Asemenea celebrului personaj Hagi Tudose, care îşi tăia poalele scurteicii, ca să-şi încăputeze mânecile, guvernul nostru îşi cârpeşte ministerele, cu petice a căror culoare care speră să fie pe gustul preşedintelui, astfel încât acesta să-şi dea girul pentru nominanliazatul la ministerul justiţiei.

Renunţând la opţinuea mai veche asupra ministerul apărării, care va trece în mâinile lui Radu Stroie, premierul Tăriceanu va trimite la porţile Cotrocenilor o nouă scrisoare, care va trebui să obţină semnătura preşedintelui Băsescu. Din interimar, Meleşcanu este propus ministru cu puteri depline, renunţând la cel de-al doilea minister. Sperând că va rezolva criza iscată în justiţie, premierul a preferat să rotescă aceste câteva cărţi pe care le mai are de jucat, şi să nu vină în faţa Parlamentului cu un guvern restructurat. Restructurare care aducea pe umeri povara unor noi negocieri, care nu sunt deloc punctul forte al liberalilor.

Uite-aşa, am scăldat-o mult şi bine cu povestea Norica Nicolai, apoi cu interimatul la ministerul justiţiei, am schimbat nume din alte ministere, încât guvernul este de-a dreptul campion la acest capitol. Adepţii Noricăi Nicolai o ţin pe aceasta a doua variantă în cazul în care s-ar lovi de refuzul preşedintelui Băsescu asupra propunerii lui Radu Stroie la Apărare, lupta dintre palate transformându-se dintr-una politică într-o luptă cu dedicaţie personală.

În tot acest timp, se confirmă că ceea ce este pe agenda informală nu se regăseşte şi pe agenda formală, adică problemele publicului nu intră pe masa de lucru a instituţiilor, care au cu totul alt gen de priorităţi. Această problemă a mai fost discutată pe blogul meu şi o readuc în discuţie din dorinţa de a sublinia necesitatea abordării problemelor electoratului, care aşteaptă din partea noastră o mai multă implicare în problemele lui şi o eficienţă mai mare a acţiunilor noastre. Am sa reiau tema asta, pentru că este unul dintre crezurile mele politice cele mai tari şi vreau să cred în continuare că datoria omului politic este de a fi în slujba cetăţeanului şi nu invers, aşa cum o să critic de fiecare dată sistemul politic românesc pentru ineficienţa sa. Iar problema blocajului mecanismului justiţional este una care ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi, întrucât este una din cheile cele mai importante ale mecanismului care face ca o societate să meargă.

După mai bine de doi ani de criză instituţională, şefii de stat şi de guvern din ţările membre UE au ajuns la un acord asupra unui nou tratat constituţional. Acesta pune capăt blocajului creat în 2005, după ce francezii şi olandezii au respins, prin referendum, Constituţia Europeană.

La 13 decembrie 2007, la Lisabona, şefii de stat şi de guvern ai celor 27 de state membre au semnat noul tratat. România, una dintre ultimele două ţări care au aderat la UE, şi-a confirmat încă o dată angajamentul european, fiind printre primele state care aprobă noul Tratat. Tratatul de la Lisabona reprezintă instrumentul juridic, care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE în vigoare, fără a le înlocui. Tratatul va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009, după ratificarea sa de către toate statele membre, România fiind al patrulea stat care a ratificat acest tratat. Prin semnarea Tratatului, ţara noastră devine una dintre cele 27 de state membre care au şansa şi datoria de a face din Europa un spaţiu mai democratic, mai transparent şi mai eficient, dar şi un actor mai puternic pe scena internaţională. Prin intermediul acestui tratat, cetăţenii României, la fel ca oricare dintre cetăţenii Europei unite, dar şi Parlamentul României, asemenea oricărui alt Parlament al unui stat membru, îşi vor putea aduce o contribuţie mai consistentă la configurarea viitorului Europei lărgite.

Implicarea sporită a parlamentelor naţionale, prin exprimarea opiniilor lor cu privire la actele legislative ale Comisiei, Parlamentului sau Consiliului, va face ca vocea lor să fie mai puternică în chestiunile care sunt de interes pentru ele, ceea ce va da o mai mare legitimitate procesului decizional european şi va întări controlul democratic în cadrul Uniunii Europene. Ecourile eşecului proiectului de Constituţie Europeană sunt încă vii în memoria membrilor UE, astfel că entuziasmul care i-a cuprins pe şefii Uniunii după adoptarea Tratatului de reformă este cât se poate de justificat. Iar când aprecierile vin dinspre Franţa, ţara care, alături de Olanda, a blocat acum doi ani adoptarea Constituţiei europene, atunci adoptarea Tratatului este cu adevarat un succes al noii Europe. Europa a ieşit din criza sa instituţională şi este gata de confruntarea cu provocările viitorului. Noul Tratat aduce câteva elemente importante care se vor constitui în motorul reformării instituţionale a Uniunii. Astfel, UE capătă de acum înainte personalitate juridică unică şi are capacitate de reprezentare pentru toţi cei 27 de membri ai săi.

Putem crede că Europa Unită a intrat într-o nouă etapă de evoluţie o dată cu acest Tratat. De aceea, salutăm Tratatul de la Lisabona, ca o expresie a prosperităţii Europei, a progresului ei instituţional şi, în acelaşi timp, al nostru propriu, ca stat membru.

Astăzi am lansat la Oradea broşura intitulată „Atitudinea cetăţenilor judeţului Bihor cu privire la mediul înconjurător”, un studiu-sondaj finanţat de grupul ALDE din Parlamentul European şi realizat în colaborare cu conf. univ. dr. Ioan Gheorghe Pop şi cu Dacian Palladi. Ne-a bucurat prezenţa alături de noi a prefectului Mircea Ghitea, a reprezentanţilor ong-urilor, a direcţiilor de mediu din instituţiile publice locale şi nu în ultimul rând a reprezentanţilor presei.

Prin acest sondaj am urmărit să înţelegem în ce fel privesc cetăţenii bihoreni problemele de mediu înconjurător, cât de important este mediul pentru ei şi cât de dispuşi sunt bihorenii să participe la salvarea mediului. Protecţia mediului înconjurător este o problemă ce apare frecvent pe agenda Uniunii Europene, deoarece reprezintă o prioritate de rang unu. Prioritate care ar trebui să treacă şi pe agenda noastră publică de la stadiul declarativ la acţiuni concrete.

Doresc să deschid o poartă spre implicarea în problematica deteriorării „spaţiului verde”, deoarece este un subiect de care ne depinde viitorul cel mai apropiat. Este cert că nu mai putem rămâne indiferenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, pentru că efectele acţiunilor noastre necugetate nu întârzie să apară, iar schimbările de mediu ne afectează viaţa chiar văzând cu ochii.

Ritmul alert al schimbărilor climatice, prin multiplele consecinţe pe care le generează, ne transformă propriul stil de viaţă. Am rămas plăcut surprins să constat că bihorenii sunt interesaţi direct de problemele de mediu. Dezbaterile din cadrul conferinţei de azi m-au făcut să înţeleg că în mare parte este vina autorităţilor locale care nu îşi fac bine treaba atunci când mediul este ameninţat de poluare, degradare sau de invazia deşeurilor.

Trebuie să recunoaştem însă că există şi o altă latură a problemei, pe lângă lipsa de eficienţă a autorităţilor locale: există şi o vină a cetăţeanului de rând care adoptă de multe ori spiritul de turmă şi aruncă petul din mână direct în stradă, deoarece este mai comod decât să caute în apropiere un coş de gunoi. Da, teoretic ne-ar plăcea să avem un oraş curat, să ne plimbăm liniştiţi pe malul Crişului, fără să vedem sute de gunoaie aruncate pe jos, ori pe Corso fără să ne împiedicăm în peturi şi resturi de ţigări. Dar în realitate… ne enervează să mergem cu resturile în mână şi să căutăm un coş în care să le depozităm… trăim în România unde lucrurile sunt pe dos, aşa că avem voie să le aruncăm pe jos. Nu ne amendează nimeni, aproape că nici nu ne condamnă nimeni. Ceilalţi trecători nici măcar nu reacţionează la impertinenţa noastră.

Acest tip de psihologie de masă este dăunătoare atât mediului, cât şi nouă înşine, ca fiinţe umane. Căci degradând mediul, nu facem altceva decât să ne degradăm propria calitate a vieţii. De aceea cred că educaţia ecologică ar trebui să ia o amploare mai mare în societate, iar procesul să se desfăşoare pe toate coordonatele societăţii: demersuri guvernamentale prin politici de mediu, acţiuni promovate de ong-uri, educaţie în şcoli, insuflarea unei culturi civice în rândul populaţiei în spiritul salvării mediului. Pentru că, până la urmă, problemele de mediu ne privesc şi ne afectează viaţa în mod direct şi presupun lucruri care depind de noi.

Am lansat acest proiect-pilot în speranţa că va avea un feed-back din partea societăţii şi în speranţa că poate contribui câtuşi de puţin la îmbunătăţirea calităţii vieţii. Drept urmare, aştept comentariile şi iniţiativele voastre pe blog.