Alegerile locale se apropie cu paşi tot mai repezi. Deşi încă nu se cunoaşte o dată fixă oficială pentru localele de la primăria Oradea, se vorbeşte că acestea vor avea loc fie la sfârşitul lui mai, fie la începutul lui iunie. Candidaţii din partea partidelor politice au început încă din anul trecut să-şi nominalizeze candidaţii, rând pe rând. Părea să fie un lucru destul de bine organizat, întrucât oamenii aveau timp să îi cunoască pe aspiranţii la funcţia de edil-şef al urbei de pe Criş.

Numai că haosul din viaţa politică românească s-a reflectat şi în politica bihoreană, astfel încât partidele şi-au retras oamenii care anunţaseră să intre în cursa electorală. Acum, cu puţine luni înainte de alegeri, oamenii sunt confuzi, nu ştiu nici măcar cine candidează. Iar partidele politice par să nu se grăbească să-şi nominalizeze candidaţii, fie din lipsă de lideri politici cunoscuţi, fie din alte motive. Uite aşa, viitorii candidaţi se vor trezi că nu au avut timp suficient pentru a-şi crea un segment de electorat căruia să se adreseze, că mesajul lor politic nu va fi receptat aşa cum ar fi dorit ori că în timpul campaniei electorale vor descoperi că sunt nişte anonimi pentru o bună bucată din electorat. Totuşi, aceste considerente par a nu speria filialele locale ale partideleor politice, care tac în continuare şi nu se grăbesc să-şi pregătească viitorii candidaţi. Din păcate, la noi campania electorală ţine câteva săptămâni, spre deosebire de America, de pildă, unde o campanie electorală este pregătită din timp. Strategiile politice sunt foarte importante acolo, iar candidaţii ştiu că au nevoie de timp pentru a se pregăti, pentru a cunoaşte electoratul şi pentru a face tot posibilul ca mesajul lor electoral să fie receptat şi înţeles de către oameni.

Dacă partidele nu se grăbesc să îşi desemneze candidaţii, nici electoratul nu pare a fi dornic câtuşi de puţin a-şi cunoaşte opţiunile politice. Ofertă politică slabă, cerere şi mai slabă. O corelaţie firească. Din nefericire, perdantul este de fiecare dată tot electoratul care va fi nevoit ca din rău, să aleagă răul mai mic. Fără o strategie pusă pe picioare din timp, în mod normal i-ar fi greu unui candidat să convingă pe cineva să îi dea votul. Nu se întâmplă asta şi la noi, unde o mare parte a electoratului este mai dispus să dea un vot emoţional, pe unul argumentat raţional.

Ieri a început o nouă sesiune parlamentară. Parlamentarii se întorc din vacanţă şi este mult de lucru, restanţe din sesiunile trecute, plus proiecte noi. De exemplu, statutul minorităţilor nu s-a votat de doi ani, iar legea lustraţiei zace şi ea în nemişcare în Camera Deputaţilor.

Lucrurile merg foarte greu, iar oamenii sunt nemulţumiţi de asta. Au şi de ce. Problema reformării sistemului politic românesc este o problemă mai amplă, pe care am mai discutat-o şi cu alte ocazii şi a cărei nerezolvare mă nemulţumeşte personal. Adoptarea votului uninominal este o altă discuţie controversată. Teoretic, toate partidele parlamentare agrează ideea votului uninominal ( am senzatia insa ca simuleaza insa), cu excepţia PRM, dar practic proiectul are două variante care crează o dispută majoră între partide.

Unul dintre proiectele pe care vreau să le susţin în Parlament este acordarea unei sume de bani pentru vestimentaţia profesorilor. După modelul angajaţilor din primării, sau alte institutii publice, care primesc un spor pentru haine, pe lângă salariu, ideea mea este ca profesorii să primească lunar o sumă de bani în acest scop. O iniţiativă care sper să fie încununată de reuşită, având în vedere că salariile profesorilor au rămas mici, cu toate măririle pe care guvernul le-a dat. Este o categorie socio-profesională cu un rol special în formarea societăţii şi de aceea cred că este datoria mea ca om politic să o susţin cât pot de mult.

Guvernele care s-au succedat la putere au nesocotit cât se poate de mult nevoile acestora, astfel încât foarte mulţi dascăli au renunţat deja la această profesie, fie plecând din ţară, fie reorientându-se profesional. Dacă odată era o mândrie să fi profesor, iar omul de rând se pleca respectuos în faţa lui, astăzi deplângem condiţia profesorului. Lipsit de sprijinul financiar al statului, dascălul trebuie să facă faţa noilor provocări cu care se confruntă societatea şi tinerii pe care îi instruiesc.

În faţa avalanşei de informaţii care abundă toate canalele media, dascălul trebuie să apară mereu pregătit în faţa elevilor, cărora trebuie să le impună conduita morala şi respectul. Grijile financiare, lipsa de materiale didactice, nevoia de autoperfecţionare profesională continuă cu care se confruntă aceştia sunt greu de gestionat în condiţiile unei remuneraţii atât de mici.

Interesul meu pentru situaţia dascălilor şi a învăţământului românesc vin ca o expresie firească a realitatilor pe care le traim si totodata cred că ar trebui să ne preocupe pe toţi problematica învăţământului, deoarece şcoala este cea care ne formnează oamenii de mâine

Preşedintele francez Nicolas Sarkozi a efectuat o vizită în România. Un preşedinte jucător, ca şi al nostru, a reuşit să împace toate forţele politice româneşti: pe preşedintele Băsescu, premier, dar şi pe parlamentarii români. Preşedinţii au semnat parteneriatul strategic dintre România şi Franţa, unul axat pe domeniile militar, nuclear şi economic.

Dincolo de vizita oficială care a părut multora una de curtoazie, am putut observa cât de tare se aseamănă cei doi preşedinţi prin ritmul alert de a face lucrurile, dar şi prin carisma pe care o emană, trăsături care au lipici la electorat. Curtoazia despre care vorbeam mai sus a fost vizibil accentuată atunci când liderul francez, al cărui stat va prelua preşedinţia Uniunii Europene în iunie, a afirmat că va asocia pe preşedintele nostru la preşedinţia Uniunii. Un lucru îmbucurător pentru politica externă a României care şi-a mai tras suflarea după gafele lui Cioroianu.

Nu aceleaşi opinii au împărtăşit cei doi preşedinţi în privinţa provinciei Kosovo, care încă stârneşte controverse. Dacă Franţa e de acord cu independenţa albanezilor, nu acelaşi lucru l-a afirmat şi Băsescu. Oricum, ca adevăraţi europeni ce suntem, ne bucurăm de alegerea pe care au făcut-o sârbii, aceea de a-şi orienta politica externă către Bruxelles şi mai puţin către Moscova. Ne dăm seama cât de important este cum joci pe scena politicii externe şi cât de delicat lucru poate fi diplomaţia. Mai ales pentru o ţară ca România, care a depins în istoria ei de Mari Puteri şi care mai are de muncit la capitolul politică externă.

Parteneriatele strategice sau axele de care vorbea în răstimpuri preşedintele Băsescu nu s-au conturat foarte bine şi înţelegem că nu stăm prea bine nici măcar cu vecinii noştri moldoveni. Dar ne bucură sprijinul de care Franţa vorbeşte prin vocea preşedintelui Sarkozi. Ca naţie,trebuie să realizăm că dacă am fost obişnuiţi multă vreme să tăcem mâlc, ar fi vremea să ne spunem punctul de vedere şi să înţelegem că existăm în Europa şi pe mapamond. Nu doar să înţelegem că existăm, ci să ne facem remarcaţi. Cu celebra formulă românească „lasă-mă să te las”, am ajuns departe, dar din nefericire taman în coada Europei. Iată dilema din care românul nu poate ieşi: ce poţi face azi, nu lăsa pe mâine, ci lasă pe poimâine, că poate nu mai trebuie făcut.

Saptamina aceasta am fost plecat din tara, la reuniunea Comisiei de Aparare din cadrul AP NATO, care a avut loc la Washington DC.

Am plecat pe 27 ianuarie, in ziua congresului si initial aveam intentia sa prezint propriul meu punct de vedere cu privire la acest eveniment, dar din pacate lucrurile au decurs asa cum le-am preconizat, singurul lucru pe care mai pot sa il zic astazi este un mare NO COMMENT.

Din cele 5 zile de reuniuni merita cu precadere semnalate intalnirile cu ministrul aparari al SUA, Robert Gates (intalnire avuta la Pentagon) si totodata intalnirea cu viitorul ambasador al SUA la NATO, Kurt Volker (cu care am avut sansa sa ma intalnesc si la Bucuresti in 2007) la Departamentul de Stat.

Robert Gates, inlocuitorul lui Donald Rumsfeld la comanda armatei americane din 2007, este primul functionar angajat al CIA (a lucrat 27 de ani in CIA) care a condus aceasta institutie intre 1991 si 1993. Absolvent al Universitatii din Indiana si doctorand in istoria Rusiei la Universitatea Georgetown,

Gates mi-a lasat o impresie foarte buna privind cunostintele in domeniul relatiilor internationale si a expertizei privind sistemul global de forte existent astazi pe mapamond.

Evident ca pregatirea sa permanenta precum si functiile detinute dealungul carierei sale (printre altele consilier pe probleme de securitate nationala al presedintelui SUA, intre 1989-1991) au contribuit foarte mult la prezentarea sa ca un bun cunoscator a problematicii care o prezenta si nu pot sa remarc ca datorita sistemului de competitie existent in societatea americana, aproape intotdeauna cel mai bun ajunge in varf sa conduca. Oare noi cand vom invata acest lucru sa il aplicam?

Revenind de la intrebarea mea retorica vreau sa subliniez cateva idei care s-au desprins din intalnirea avuta la Pentagon.

In primul rind mi-a placut sinceritatea lui, a dorit sa sublinieze ca din punctul sau de vedere NATO ramane o alianta militara si nu politica (asa cum multi politicieni si de la noi incearca sa o acrediteze), ca personal este interesat de un parteneriat real cu Rusia si ca nu doreste sub nici o forma sa subestimeze capacitatile acestei tari de a redevenii un pion important in sistemul international global. Referitor la NATO, a subliniat importanta summitului de la Bucuresti si a deciziilor care se vor lua aici, de continuarea reformelor interne, precum si de importanta de a nu mai avea divergente intre tarile membre, lucru care creeaza un impact negativ atat in exterior cat si in interior

Kurt Volker (absolvent de relatii internationale la Georgetown University) specialist in problematica uniunii europene, NATO si OSCE ne-a prezentat, la departamentul de stat, pe scurt ideile administratiei americane la summitul NATO care se va desfasura la Bucuresti in aprilie (nu stiu daca clasa politica romana constientizeaza cu adevarat cat de important si de onorabil este organizarea acestui summit in Romania, fiind practic cel mai important eveniment pe care o tara democrata o poate organiza).

Astfel Volker considera ca largirea NATO este importanta pentru dinamica si viitorul aliantei, iar ca procesul de extindere nu trebuie niciodata inchis, gasindu-se permanent mecanisme de parteneriat cu tari care isi doresc aderarea la aceasta institutie si intarirea NATO prin utilizarea tuturor resurselor existente in cadrul tarilor membre precum si folosirea aliantei pentru atingerea progresului acolo unde membri aliantei au interese.

Este important pentru NATO sa reuseasca in Afghanistan in lupta impotriva terorismului, un eventual esec avind consecinte negative nu numai asupra SUA ci si asupra membrilor care o compun.Interesant este ca la toate intalnirile avute la congres, departamentul apararii si cel de externe toata lumea a subliniat summitul de la Bucuresti si implicatiile sale ulterioare. Subliniez acest lucru in primul rind pentru ai responsabiliza pe cei care se ocupa de acest eveniment si totodata pentru a remarca oportunitatea diplomatiei romanesti de a contribui la imbunatatirea imaginii Romaniei in lume.

Ceea ce pot sa va spun este ca la Washington noul ambasador, Adrian Vierita, ne va onora cu succes in aceasta functie, singura mare temere pe care o am este organizarea si coordonarea unui asemenea eveniment de catre autoritatile romane

Inchei prin a va spune ca trebuie sa fim mandrii ca suntem contemporani cu un asemenea eveniment si totodata sa intelegem ca pozitia noastra in lume tine doar de performanta in campul de joc international, avem toate instrumentele la dispozitie, astazi trebuie doar sa le utilizam la maxim.

Lumea este o competitie deschisa in care fiecare poate sa castige daca isi joaca inteligent cartile

pe maine