Stimate cititor,

Te-ai întrebat vreodată unde a dispărut luminita de la capătul tunelului? Sau … gresesc întrebându-te dacă numai o singură dată ai făcut asta? Mă gândeam că atunci când copiii nostri vor fi mari, istoria tranzitiei noastre le va părea desuetă, iar zbuciumul de a ne spăla de păcatele cripto-comuniste - de modă veche. Nu stiu dacă vom fi în stare să le facem cronica reală a societătii în care am trăit, să le expunem istoria altfel decât am învătat-o noi sau, măcar, să îi facem să înteleagă că, dacă nu s-ar fi născut acele miscări la Timisoara, si ei ar fi avut destinul părintilor nostri. Ori să le argumentăm de ce ar putea fi fericiti în România.

Poate explicându-le că lumea lor e mai liberă decât a noastră si orizontul lor e mai larg, pentru că s-au născut sub altă zodie. Sau pentru că, spre deosebire de ei, gândirea nostră este afectată, chiar dacă nu ne dăm seama, de virusii vechiului sistem. Virusii au crescut-o si au format-o un pic strâmbă. Iar de asta nu putem scăpa atât de usor. Nu credeti? Ei, bine, ia priviti cu câtă naturalete jumătate din populatia tării întinde mâna după ajutorul social. Statul e răspunzător pentru binele nostru, statul să ne dea casă si masă, trăiască statul! Nu si când vine vorba despre impozite…Usurinta cu care populatia asteaptă ajutorul social e cel putin un indicator care arată că populatia de vârstă medie are acea mentalitate un pic virusată de care vorbeam mai devreme si a cărei denuntare sper să nu ofenseze pe nimeni.

În 1996, electoratul a votat schimbarea. Erau deja 6 ani de conducere fesenisto- pedeseristă si lumea a vrut altceva. Numai că acest altceva a fost cel putin la fel de dezamăgitor. Dezamăgire si în 2000…dezamăgire si în 2004. Electoratul s-a săturat de politică si se simte nefericit si nemultumit. Efectele tranzitiei de care vorbeam mai sus au dat nastere unei depresii în mintea românilor, o depresie că în România nu se poate trăi mai bine. Si într-un mare regret că luminita de la capătul tunelului, celebra luminită despre care vorbeau toti cu emfază si pathos, nu se va întrezări. Mă întreb cum vor arăta alegerile din toamnă si cum va participa electoratul? Si, mai ales, dacă, în pe termen scurt si mediu, oamenii vor simti că viata din România creste calitativ…

Regret stingerea din viata a omului de litere George Pruteanu. N-am sa-mi amintesc despre omul politic, ci despre intelectualul si criticul literar care a fost. Ne-a cucerit pe toti prin pasiunea cu care vorbea despre limba romana si despre regulile gramaticale si despre folosirea corecta a limbii romane.

In acelasi timp, amintirea lui in inimile noastre va ramane vie si prin lobby-ul sau pentru muzica de buna calitate si prin vehementa cu care se pronunta impotriva divertismentului si a posturilor de televiziune de proasta calitate.

Cineva spunea ca, in ultima vreme, parca pierdem tot mai multi oameni de valoare. Fie ca trec in lumea de dincolo, fie ca ne parasesc tara din diverse motive, ii pierdem. Si pierzand atatia oameni de valoare, parca ne simtim debusolati in aceasta lume a supuseniei si a conformismului. Pata de culoare pe care o aduc acesti oameni de valoare este ceea ce ne da curajul sa credem ca inca mai existam spiritual si intelectual si ca nu ne-am aliniat cu totii conformismului si mediocritatii. Este o lectie cu multa invataminte pentru noi, ceilalti, sa ne respectam si sa ne apreciem mai mult valorile, atata timp cat le avem printre noi si nu numai dupa ce le-am pierdut.

Iar despre plecarea dintre noi a profesorului, o regretam, si ii aducem un gand bun ca ultim omagiu. Odihneasca-se in pace!

Am avut surpriza plăcută să constat feedback în problema pe care am ridicat-o legată de situaţia drumului Oradea - Marghita. Luni, 17 martie, am adresat o interpelare ministrului transporturilor. Îi solicitam un răspuns la problema cetăţenilor din judeţul Bihor, care, de mai multă vreme, îndură un adevărat chin. Şi asta nu doar pentru că şoseaua ce leagă municipiul Oradea de Margita şi, mai departe, de judeţul Sălaj este îngropată în praf şi gropi.

Din cauza lucrărilor la Autostrada Bechtel (care nu se mai termină!), şi, să fiu mai precis- a utilajelor grele ce transportă mărfuri destinate lucrărilor şi distrug drumul, casele locuitorilor din zonă au început să şi crape! Bieţii oameni sunt cu adevărat disperaţi. Câţiva dintre ei chiar au ieşit înarmaţi cu furci şi topoare în stradă, solicitând autorităţilor să ţină sub control situaţia. Altă problemă care îi nemulţumeşte pe oameni sunt avariile pe care maşinile personale le-au suferit. Gropile sunt atât de mari, încât, dacă nimereşti acolo, nu mai poţi ieşi cu maşina întreagă. Este un adevărat coşmar şi pentru şoferi, dar mai ales pentru oamenii care locuiesc în zonă şi privesc neputincioşi şi disperaţi cum casele lor se duc la vale… Au făcut şi plângeri numeroase către autorităţi. Ştiţi care a fost răspunsul? Mutaţi-vă în altă parte! Păi unde să se mute oamenii, dacă acolo le este agoniseala de-o viaţă?!

Într-o încercare timidă de a repara răul făcut, autoritatea rutieră a dispus ca acele camioane care transportă marfă pentru autostradă să circule pe un drum de ţară, paralel cu „şoseaua”. Dacă s-ar şi respecta această dispoziţie…Una peste alta, singura autostradă din Transilvania, care nu ştim când se va finaliza, creează neplăceri mari celor care ar trebui să fie tocmai beneficiarii.

Iată ce îmi scrie un cititor, care a aflat de preocuparea mea legată de această problemă: „D-le Hellvig, lăsaţi-i, că ei nici nu ştiu ce li se pregăteşte, în cazul în care nu vor repara acest drum; cred ei cumva că vor face numai ce vor? La nivel de comune, deja avem un nr. suficient de semnături, pt. diferite proteste, iar blocarea acestui drum pt. camioanele Bechtel este iminentă. De acest lucru ne ocupăm noi, A.C.V.- Asociaţia Comunelor din Vestul ţării. Iar acum avem şi câteva sesizări din partea mai multor soc. de transport, soc. de construcţii şi asociaţii agricole, pe care urmează să le depunem la organele în drept, spre aprobare. Numele meu este Ienciu Cornel şi sunt preşedintele acestei asociaţii.” Oamenii sunt într-adevăr extrem de supăraţi. Iar situaţia nu mai poate continua aşa. Deci, aşteptăm ca autorităţile competente să găsească soluţii şi să le implementeze!

Între paginile de ziare răsfoite dau de scandalul dintre preşedinte şi presă. Subiectul nu mai este o noutate, întrucât preşedintele ne-a învăţat deja cu ritmul său furtunos de a relaţiona cu jurnaliştii. Şi ne-am mai obişnuit să cântărim atitudinea presei cu nonşalanţă. În stilul clasic al prozaicului, ei sunt… vinovaţii fără vină, iar politicienii capetele de acuzare. Iar din perspectiva figurilor publice, fără a generaliza inutil, ei sunt obraznicii, cei care nu ne dau pace; curioşii şi incomozii; cei care au condeiele neobosite şi scormonesc acolo unde nu trebuie…

Scriam odată, pe coperta unei broşuri lansate de mine (pentru cunoscători, este vorba despre „EU şi E.U.ropa”), dedicată unui jurnalist orădean, aserţiunea- „…pentru cei care ne păzesc de propriile greşeli”. Adică presa. Într-adevăr, presa poate avea rolul de „gardian” al clasei politice sau supervisor al sistemului. Deşi, s-o recunoaştem, uneori este tendenţioasă şi poate afecta opinia publică.

În România de după ’90, presa a ajuns un izvor de încredere pentru opinia publică, pentru că era mare lucru ce se dădea la ziar. Populaţia, frustrată din cauza eşecurilor politicului, a înstrăinării faţă de cei care guvernau, a neînţelegerii propriului rol în acest sistem, a pus în coada listei încrederea în politică. În top se aflau Biserica şi Armata. Şi Presa- a patra putere în stat. Mai târziu, au apărut şi problemele de deontologie jurnalistică şi de manipulare în masă, prin dezinformare mediatică. Trusturile media s-au grupat strategic şi, din cauza acestor influenţe, presa a scăzut în ochii cetăţenilor. Totuşi, ea încă prezintă credibilitate pentru mare parte a populaţiei. În mod ironic, este mai credibilă decât justiţia românească… Asta spune multe despre societatea românească.

Îmi pun întrebarea care ar trebui să fie relaţia firească a omului politic cu mass-media? Neîndoielnic, ne ferim cu toţii de gura presei. E de ajuns ca un jurnalist să te ia „în ochi răi” şi toată imaginea îţi este pusă… pe jar. În rest, dacă se păstrează aliniamentul deontologiei profesionale, există mari şanse să se păstreaze şi linia normalităţii. Poate ar trebui ca societatea să îi sancţioneze şi pe acei jurnalişti care îşi încalcă deontologia meseriei. Şi nu o spun cu of, dar greşelile politicienilor sunt aspru criticate. Problema e că nu sunt şi sancţionate…

Dacă Europa este o provocare pentru conceptul de „unitate în diversitate”, capitala Europei devine o provocare pentru pluralismul religios. În viitorul apropiat, Bruxelles-ul ar putea deveni oraş cu majoritate islamică, iar creştinii s-ar putea trezi în minoritate, la ei acasă. Asta pentru că deja, în prezent, mulsulmanii sunt foarte mulţi şi în continuă creştere. Situaţia nu este singulară în Bruxelles. Întreaga Europă se loveşte de un val de creştere a populaţiei de origine musulmană. Implcaţiile acestei situaţii sunt asimilate de către europeni până la fobie.

Determinismul religios al populaţiei musulmane este un factor ce-i îngrijorează pe europeni, care fac adesea legătura şi confuzia între islam şi terorism. După evenimentele legate de 11 septembrie 2001 din Statele Unite, percepţia europenilor s-a schimbat radical faţă de partea islamică şi de tot ce implică islamul. Frica de teroarea fundamentalismului islamic a intrat ca un drog în mintea bătrânului continent. Acum, însă, Europa se loveşte de o dilemă: se împiedică în propriile ei principii. Dacă la nivel declarativ acordă libertate de opinie, de crez, de mişcare tuturor, în practică se loveşte de anumite probleme pe care nu ştie cum să le soluţioneze, fără să pară că-şi încalcă propriile reguli. Una dintre problemele sensibile este cea referitoare la migranţii musulmani. Şi Belgia nu este singura ţară care se confruntă cu această problemă. La fel este şi în Franţa sau Germania. În faţa ofensivei unei minorităţi susţinute de o credinţă puternică şi dorinţă de revanşă, se prezintă o societate europeană profund laicizată, care şi-a pierdut încrederea în sine şi se simte vinovată pentru toate relele istoriei, o societate care nu poate trece de dogma multiculturalismului. Dar, poate, cel mai îngrijorător lucru pentru Europa este absenţa unui leadership european, lipsa unor lideri de state care să poată gestiona această provocare.

Musulmanii ce trăiesc în ţările din Europa, din ce în ce mai mulţi, încep să se autodefinească prin apartenenţă la Islam, şi nu la ţările de origine, în special tinerii. Are loc, aşadar, o „reislamizare“. Tocmai din această cauză, unele partide europene au alunecat spre dreapta, cerând restricţionarea imigraţiei, dar şi măsuri precum interzicerea purtării vălului islamic în şcolile publice. Statele europene au încercat să „naţionalizeze Islamul“, creând organizaţii speciale, precum Consiliul Francez pentru Religia Musulmană. Numai că, aceste consilii nu sunt reprezentative pentru populaţia musulmană, conducând la o şi mai mare alienare a musulmanilor. „Islamofobia“ se răspândeşte în Europa, europenii văzându-i pe musulmani ca pe o ameninţare la identitatea colectivă. Statisticile arată că 23 de milioane de musulmani traiesc în Europa (aproximativ 5% din populaţie), iar populaţia de origine musulmană s-a dublat în ultimii ani, estimându-se că, până în 2050, musulmanii vor constitui 20% din populaţia Europei. Mai îngrijorător pentru europeni este că 1-2% dintre musulmanii din Europa sunt implicaţi în activităţi extremiste şi sprijină Islamul radical, cu scopul de a instaura un stat islamic. În faţa acestor provocări, Europa este neputicioasă şi se agaţă cu disperare de principiile ei, principii pe care, însă, nu le împărtăşeşte şi minoritatea islamică…

Am hotărât să aloc un întreg post pentru comentariul dumneavoastră, întrucât mi s-a părut foarte interesant. În acelaşi timp, am să vă fac cunoscute punctele mele de vedere cu privire la opinia dumneavoastră. În primul rând, eu mi-am propus să creez acest blog pentru a încuraja comunicarea dintre mine şi utilizatorii de internet, cu care altfel nu reuşesc să comunic.

Mai apoi, pe acest blog vreau să creez un schimb de opinii, nu neapărat să fac politică. Pot foarte bine să dezbat subiecte sociale, probleme cu care se confruntă cititorii ori pur şi simplu aspecte generale ale vieţii cotidiene care interesează. De asemenea, sunt deschis la sugestiile voastre! Orice critică este binevenită, atunci când are scopul de a perfecţiona. Cine nu acceptă critici şi sfaturi de la cei din jur nu are ce căuta într-o discuţie.

Reţin observaţia dumneavoastră de a face mai multe acţiuni şi de a spune mai puţin. Aşa este corect. Însă ceea ce am vrut eu să subliniez prin textele pe care le-am postat pe acest blog este ideea că sfera de acţiune a unui parlamentar este destul de restrânsă. Un parlamentar nu poate decât să legifereze. Chestiune care nu-l ajută pe omul simplu foarte mult. Lui îi trebuie fapte concrete, el nu ştie decât că are lipsuri şi nevoi, că nu are bani să-şi plătească întreţinerea sau să le pună copiiilor o pâine pe masă. Prea puţin îl interesează votul uninominal sau cine este noul ministru de justiţie, de exemplu.

Eu, ca parlamentar, pot organiza dezbateri pe diferite teme de interes, pot adresa săptămânal interpelări guvernului, pot face declaraţii politice, conferinţe de presă, dar nu pot să le dau o casă copiiilor care stau în stradă, nu pot să le dau medicamente bolnavilor care nu au bani să şi le cumpere. Iată că ajungem din nou la vorbe sau la acel stil descriptivo-romanticizat, ca să vă parafrazez, şi iată că mai mult de atât nu putem face. Tocmai am ajuns acolo unde spunem: ne învârtim toţi într-un cerc vicios. Bineînţeles că nu trebuie să stăm şi să ne lamentăm că nu putem face mai multe, ci trebuie să găsim soluţii, aşa cum foarte bine remarcaţi dumneavoastră. Pentru asta, aştept sugestii şi de la dumneavoastră. Ce vă nemulţumeşte? Ce subiecte aşteptaţi să citiţi pe blog? Ce aşteptaţi de la mine să fac pentru dumneavoastră? Ce soluţii întrevedeţi la problemele din jur? Feed-back-ul dumneavoastră este foarte important pentru mine, întrucât îmi dă sentimentul că nu muncesc şi nu vorbesc în zadar.

Vă aştept cu noi comentarii, keep writing!

Am observat că, de o bună bucată de vreme, în Oradea, a devenit tot mai greu de circulat şi de găsit un loc de parcare. Cunoscând problema circulaţiei şi a parcărilor din Bucureşti, nu-mi e greu să fac o comparaţie, deşi la scară mult mai redusă. Fireşte că traficul orădean e mult mai relaxat faţă de cel din capitală, însă la orele de vârf se creează adevărate blocaje şi aici, plus că nu găseşti nicăieri un loc de parcare. E cumplit!!! Şoferii îşi parchează maşinile pe unde apucă, pe trotuoare, pe zebre, e o adevărată nebunie. Problema circulaţiei în marile oraşe din România se înrăutăţeşte din ce în ce mai tare. Clujul, alt exemplu, a devenit infernal la orele de vârf.

Când vine vorba despre parcări, toată lumea e cu nervii la pământ. Şi pentru că vorbeam de cazul Oradiei, problema este că toţi care merg în centru vor să îşi parcheze maşina exact în faţa clădirii în care lucrează sau au treabă. Vrei sa meargă mai mult de 50 de metri pe jos şi să îşi distrugă pantofii? Puţini sunt cei care, mai înţelegători, o lasă bine mersi în parcarea de lângă statuia lui Eminescu.

Dacă mergeţi în Piaţa Ferdinand, puteţi vedea cum maşinile de la o anumită firmă cu sediul vizavi, şi nu dau nume, să nu fac reclamă, şi-au rezervat prima banda de la semafor, unde, în mod normal, trebuie să te încadrezi să o iei spre dreapta, ca să traversezi podul. Probabil că, dacă eşti patron la o firmă mare, ai mai multe privilegii, chiar dacă acestea încalcă legea. Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul; nu degeaba s-a încetăţenit zicala asta.

Totuşi, nu reuşesc să înţeleg un lucru. Cum se face că dacă mergi în Ungaria, de pildă, la Debreczen, un oraş cam cât Oradea, nu pomeneşti aşa ceva? Te miri cât de fluent e traficul acolo şi ce locuri de parcări există. Iar dacă mergi ceva mai departe, la Budapesta, aceeaşi poveste. Nici urmă de blocajele din trafic ce există la noi sau infernul parcărilor care ne omoară timpul. Cum se face că noi avem atât de multe probleme şi atât de puţine soluţii? Ca să nu mai vorbesc despre infrastructură. Cum treci graniţa Borş, cum te pomeneşti în altă lume, fără gropi, fără gunoaie pe marginea drumului. Civilizaţie. Asta ne lipseşte nouă. Suntem atât de balcanici, încât nici nu realizăm asta. Din păcate…