Pentru Rachel Dayan,
Am hotărât să aloc un întreg post pentru comentariul dumneavoastră, întrucât mi s-a părut foarte interesant. În acelaşi timp, am să vă fac cunoscute punctele mele de vedere cu privire la opinia dumneavoastră. În primul rând, eu mi-am propus să creez acest blog pentru a încuraja comunicarea dintre mine şi utilizatorii de internet, cu care altfel nu reuşesc să comunic.
Mai apoi, pe acest blog vreau să creez un schimb de opinii, nu neapărat să fac politică. Pot foarte bine să dezbat subiecte sociale, probleme cu care se confruntă cititorii ori pur şi simplu aspecte generale ale vieţii cotidiene care interesează. De asemenea, sunt deschis la sugestiile voastre! Orice critică este binevenită, atunci când are scopul de a perfecţiona. Cine nu acceptă critici şi sfaturi de la cei din jur nu are ce căuta într-o discuţie.
Reţin observaţia dumneavoastră de a face mai multe acţiuni şi de a spune mai puţin. Aşa este corect. Însă ceea ce am vrut eu să subliniez prin textele pe care le-am postat pe acest blog este ideea că sfera de acţiune a unui parlamentar este destul de restrânsă. Un parlamentar nu poate decât să legifereze. Chestiune care nu-l ajută pe omul simplu foarte mult. Lui îi trebuie fapte concrete, el nu ştie decât că are lipsuri şi nevoi, că nu are bani să-şi plătească întreţinerea sau să le pună copiiilor o pâine pe masă. Prea puţin îl interesează votul uninominal sau cine este noul ministru de justiţie, de exemplu.
Eu, ca parlamentar, pot organiza dezbateri pe diferite teme de interes, pot adresa săptămânal interpelări guvernului, pot face declaraţii politice, conferinţe de presă, dar nu pot să le dau o casă copiiilor care stau în stradă, nu pot să le dau medicamente bolnavilor care nu au bani să şi le cumpere. Iată că ajungem din nou la vorbe sau la acel stil descriptivo-romanticizat, ca să vă parafrazez, şi iată că mai mult de atât nu putem face. Tocmai am ajuns acolo unde spunem: ne învârtim toţi într-un cerc vicios. Bineînţeles că nu trebuie să stăm şi să ne lamentăm că nu putem face mai multe, ci trebuie să găsim soluţii, aşa cum foarte bine remarcaţi dumneavoastră. Pentru asta, aştept sugestii şi de la dumneavoastră. Ce vă nemulţumeşte? Ce subiecte aşteptaţi să citiţi pe blog? Ce aşteptaţi de la mine să fac pentru dumneavoastră? Ce soluţii întrevedeţi la problemele din jur? Feed-back-ul dumneavoastră este foarte important pentru mine, întrucât îmi dă sentimentul că nu muncesc şi nu vorbesc în zadar.
Vă aştept cu noi comentarii, keep writing!
Filed under Uncategorized
Rachel Dayan
Stimate Domn Hellvig,
In Romania pentru clasa politica cetateanul nu exista decat din 4 in 4 ani si atunci in rolul pe care politicianul il pregateste minutios pt acesta. Cetateanul in romania se defineste extern prin vizorul politicianului nu prin nevoia sa de a participa la viata sociala sau prin impulsul practic de a-si extinde aria de actiune dincolo de nevoile personale. Politicianul e liber in a defini, cetateanul se conformeaza definitiei.
Ceea ce doresc sa subliniez este faptul ca ceea ce trebuie inteles sau mai mult decat atat, ceea ce trebuie practicat in Romania este transformarea responsabilitatii sociale din plan vertical ( stat-cetatean) pe plan orizontal ( cetatean-cetatean). In cadrul acestei practici se intelege societatea civila si impulsul ei moral. E vorba de practica, de spirit initiativ, de empatie si grija; e vorba despre vointa cetatenilor de a acoperi punctele sociale vulnerabile in fata carora statul ( in romania aproape toate pctele sociale) devine fie melancolic fie isi savureaza dezinteresat monopolul asupra constiintei critice lesinate a indivizilor pe care ii duce si conduce cu incredere si entuziasm spre deresponsabilizare, demotivare, delasare si in final dezgust.
Si pentru a aduce aceast monolog in plan cotidian, doresc sa tematizez doua puncte:
1.preocuparea pentru celalalt si nevioa de a intelege ca indivizii functioneaza in raport cu societatea si ca de binele societatii depinde si binele lor.( individul in colectiv: empatie, intelegere, dialog, comunicare, dezbatere, conflict: intersubjektivitate)
2. pe de alta parte doresc sa problematizez necesitatea de individualizare a cetateanului in cadrul social. ( gandirea critica, sau ceea ce s ar numi dupa parera mea curaj, creativitate, spontaneitate )
1. referitor la punctul nr. 1 consider una dintre problemele importante ale societatii romanesti imposibilitatea de ingrijire pt seniori in cadru organizat. Sunt de parere ca aceasta problema poate fi rezolvata prin spirit initiativ. CEtatenii se pot asocia si finanta prin aceasta astfel de centre. Prin desele mele vizite prin Romania am observat disponibilitatea financiara crescanda a cetateanului roman. Pacat ca aceasta ramane la stadiul de satisfacere a nevoii personale sau valabil doar ca scop in sine. Cetateanul trebuie sa invete ca o scoala nou construita, o investitie in educatie sau sanatate nu insaemna o pierdere ci un imens castig pentru comunitate, dar mai ales pe viitorul copiilor sai.
2.Vointa spre democratie e vointa spre actiune si participare, dar mai ales spre critica si autocritica; nu cred ca ar fi necesara precizarea faptului ca termenul de democratie in sine se defineste prin nevoia de a depasi orice stagnare in dogma, fanatism sau orice fenomen care ar tinde spre autoritarism.( consider ca acest lucru ne este cunoscut tuturor)
In acest context ma refer in continuare la influenta religiozitatii asupra mediului educational romanesc. Tocmai am aflat de la doi buni prieteni, care doresc sa se intoarca in Romania sa construiasca o familie frumoasa si o afacere prospera de noile manuale de religie, care nu mi au lasat doar gustul unei aberatii lipsite de orice tact pedagogic, ci si impresia unui santaj emotional practicat in sensul unei dogme religioase de secol 7. Propunerea unor astfel de manuale este lipsita de orice sens si demonstreaza nevoia structurilor religioase de a instrumentaliza prin frica. Cetateanul trebuie sa asculte si sa ajunga la deznodamantul textelor ce ni se predau in scoala de genul: puiul prepelitei a murit pt ca nu a ascultat de mama lui. Este destinul cel care a decis, nu este moartea consecinta logica si normala a actiunii puiului, ci forta destinului care in finalul textului se poate generaliza in cazul tuturor celor care se opun sa vada realitatea prin ochii celorlalti si au curajul sa o descopere pe cont propriu. Simtul obedientei, al supunerii e primul indiciu al fricii. Pentru cetateanul roman acest lucru nu mai trebuie repetat, se subintelege. Biserica dicteaza nu doar in manuale si in portmoneu ( contributii la biserica considerate normale, chiar datorie de catre multi) ci si in constiinta. Intrebarea este: ce face biserica pentru cetatean? ii construeiste scoli? Ii acorda sprijin social? Ii promite si altceva decat constructia unei noi biserici sau renovarea casei parohiale?
Cu toate acestea fiind spuse, tin sa mentionez increderea mea in faptul ca nu tot ce am criticat e supus resemnarii. Orice poveste are mai multe interpretari si eu cred ca cetatenii romani trebuie sa creada ca pot schimba ceva, la fel ca si Dumneavoastra Domnule Hellvig. Ideea e ca
politicianul sa nu uite ca si el la randul lui este cetaean, ca amandoi joaca in aceeasi echipa. Ca de binele unuia depinde binele celuilalt.
Iar cetateanul pe de alta parte trebuie sa inteleaga faptul ca are dreptul si este absolut necesar sa invete sa creada in actiunile lui, sa fie propriul lui avocat in fata politicianului, sa faca greseli, sa fie uman nu perfect, sau cel putin sa incerce sa fie din nou curajos. In democratie nu e vorba de cine are dreptate si cine nu, ci de cum construim cu ce avem si cum ne respectam diversitatea.
Cu simpatie,
Rachel Dayan