După inundaţiile de anul trecut, care au afectat aproape toate judeţele, anul acesta Moldova a fost greu încercată de viituri. Bilanţul victimelor şi al pagubelor materiale arată îngrijorător, iar autorităţile sunt în alertă.

Întotdeauna, când se întâmplă lucruri de acest gen, se caută vinovaţi. Şi cum vanitatea românului a fost mereu o calitate intrinsecă, autorităţile dau vina pe capra vecinului. Ucrainienii, jigniţi de afirmaţiile bănuitoare, declară că nu au ştiinţă de aşa ceva şi că telegramele trimise au respectat întru totul adevărul, chiar dacă românul se descurcă mai greu, pentru că … ”nie gavarit po ruskîi” . În fine, probabil că vinovatul cel mare va fi Siretul, care şi-a revărsat apele peste gospodăriile oamenilor. Tragediile umane nu vor putea fi niciodată cuantificate în cifre şi ştim bine că durerea unor oameni care şi-au pierdut casa, masa şi, poate, chiar familia e greu de descris în cuvinte.

În condiţiile astea, totuşi, autorităţile trebuie să fie capabile să acţioneze eficient, conform unui plan de măsuri. Desigur că în cazuri de genul inundaţiilor este importantă solidaritatea şi păstrarea calmului general, pentru că tensiunile sunt foarte mari. Venirea unor politicieni în mijlocul acestor evenimente e un subiect sensibil şi ştiu că poate fi comentată în fel şi chip. De cele mai multe ori, când un politician participă la astfel de momente, e acuzat de mojicie, cu trimitere directă la intenţia de a câştiga imagine.

Adevărul e că nici măcar preşedintele nu poate face mare lucru pentru sinistraţi, decât să le transmită mesaje de încurajare, solidaritate şi optimism. Dar, în astfel de momente, cine mai crede în cuvinte? Oamenii au nevoie de fapte concrete, ei vor să-şi vadă locuinţele salvate, dacă se mai poate, iar, dacă nu, vor să ştie cum îi pot ajuta autorităţile să înceapă o viaţă nouă.

Discuţia despre pasivitatea şi inconştienţa multora dintre sinistraţi este un alt capitol, despre care nu am să vorbesc aici. Am să spun, foarte pe scurt, că fiecare om are o responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă în jur şi n-am să insist mai mult, pentru că nu vreau să împart vina. Dar un lucru este clar: niciodată n-am să fiu de acord cu cei care îşi fac imagine pe suferinţa altora, pentru că este inuman!

Vreme de aproape două decenii de la revoluţie au fost oameni care au crezut că există şi în România dreptate. Iar dacă acum sunt tot mai puţini, nu-i putem condamna, întrucât clasa politică s-a făcut vinovată în faţa lor, în repetate rânduri. Au existat voci care s-au angajat imediat după revoluţie că vor da o lege a lustraţiei şi în România, aşa cum s-a întâmplat în altă parte şi aşa cum ar fi fost firesc.

Nu s-a petrecut aşa, însă, şi ceea ce mă face să scriu despre acest subiect este tocmai faptul că legea lustraţiei e în continuare blocată în comisia juridică a Camerei Deputaţilor (for decizional), pe motive tehnice. Şi cum Parlamentul este în vacanţă, rezultă că dezbaterile vor fi reluate la toamnă. Ceea ce nu garantează că va fi şi adoptată.

Pentru un politician tânăr ca mine, pe cât de greu e să înţelegi asta, pe atât de greu e să explici oamenilor care te-au votat de ce merg lucrurile aşa. Culpa că sistemul n-a reuşit să performeze te face în egală măsură responsabil cu cei care au împiedicat performanţa lui. Devine aproape bizar cum adevăraţii vinovaţi de neadoptarea legii lustraţiei reuşesc să scape basma curată prin subterfugiul apartenenţei la grup. Întotdeauna, unde sunt mulţi, vina e a tuturor şi, de fapt, a nimănui.

Aşa se explică, drept urmare, că nu avem încă o clarificare publică a ceea ce am căzut de acord să fie de condamnat - apartenenţa la structurile comuniste. Spun asta, pentru că resimt din plin vina unui sistem canceros. E păcatul unei democraţii din condei, care n-a reuşit să facă pace cu trecutul nici după aproape două decenii.

În 2004 apăream pe listele generaţiei aşteptate şi-am fost mândru crezând că, împreună cu ceilalţi, putem da o lecţie de democraţie societăţii româneşti. Planurile noastre însă n-au decurs cum am fi vrut, pentru că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Pentru electorul simplu cred că e complicat de înţeles de ce funcţionează atât de greu mecanismul. Însă atâta vreme cât noi existăm, vrem să dăm o asigurare că, indiferent cât de mari ar fi obstacolele şi presiunile pe care societatea noastră le întâlneşte în calea „normalizării” ei, adevărul va ieşi la suprafaţă.

Nu, n-am dispărut de pe blogosferă. Dacă nu m-ați văzut demult, e pentru că am fost în ”renovare”. De astăzi, am casă nouă - mai caldă, mai primitoare și mai deschisă. Vă aștept aici pe toți cei care aveți ceva de spus. Pro sau contra opiniilor mele, asta nu contează. Important e să avem curajul să spunem ce gândim, în limita bunului simț. Apreciez diversitatea de opinii și întotdeauna am considerat că asta naște lucruri constructive.

Știu că mă veți întreba de ce o nouă casă? Răspunsul e simplu. Noul site pe care l-am conceput e mai eficient prin însăși structura sa. De fapt, adresa rămâne aceeași. În rest, am schimbat aproape totul: culori, structură, conținut. Am vrut ca, pe această cale, oamenii care doresc să mă cunoască, și altfel decât ca om politic, să o poată face. Știu că toată lumea e curioasă ce se află în spatele vieții de politician, cum e acesta ca om, cum gândește, ce fel de familie și prieteni are, dacă are și el o viață normală, etc. Ca să cunoașteți aceste aspecte mai bine, m-am gândit că n-ar fi rău s-o fac prin intermediul acestui blog. Aici puteți găsi atât indicații tehnice, de lucru (activitate parlamentară și europarlamentară), cât și lucruri dincolo de oficial: viață de familie, poze cu familia și prietenii dragi, cine sunt persoanele cu care colaborez.

Blogul este poate cea mai importantă parte a acestui site, pentru că așa reușim să comunicăm. De la bun început, vă avertizez că am să vă provoc la discuții în modul cel mai sincer și deschis. Am să spun tot ce gândesc, am să dezbat evenimente, știri, chestiuni de viață, tot ce-mi trece prin minte și găsesc că merită a fi discutat și împărtășit. Nu în ultimul rând, am să vă provoc să-mi spuneți ce așteptări aveți de la politicianul, dar în același timp și de la omul Eduard Hellvig; ce vă nemulțumește, ce doriți să schimbați și cum putem face asta împreună. Deocamdată, ca orice gazdă bună, vă urez bun venit și… ședere plăcută în casa mea!