Prestația României la Olimpiada de la Beijing m-a determinat să aleg acest subiect. Adevărul e că, de mai bine de o jumătate de secol, ne-am obișnuit cu toții să știm că sportivii noștri sunt capabili să câștige aurul olimpic, în tot cazul să se întoarcă acasă cu un număr impresionant de medalii. Anul acesta n-a fost așa. România a fost departe de a se clasa pe un loc de frunte, iar medaliile cucerite le putem număra pe degetele de la mâini. În schimb, anul acesta, pentru România, a fost olimpiada dramei, pentru că a stat sub semnul dramei unui mare sportiv român, Marian Drăgulescu.

Dincolo de tristețea pe care am simțit-o cu toții, văzând cum România a scăzut cantitativ pe podiumul olimpic, cred că fiecare ne-am pus întrebarea ce se va întâmpla în 2012, la următoarea competiție. Ne este clar, de multă vreme, că sportul românesc (ca multe alte domenii) suferă de ceva nereguli, însă a fost nevoie de o demonstrație live, ca să ne scuturăm puțin. Mai există, pe de altă parte, și aspectul că un sportiv, ca să poată obține performanță, trebuie să-și dedice foarte mult timp fizic muncii sale. Oarecum poate părea bizar, dar sportul constituie, în același timp, și sursa lui de venit, cu care trebuie să se descurce. Dar când trebuie să te descurci cu puțin și să faci față unor încercări cum a fost cazul lui Marian Drăgulescu … începe drama. Nimic mai rușinos, pentru o țară cu o experiență vastă în competițiile olimpice și cu sportivi de talie înaltă, cum e România,  decât să ajungă într-acolo încât un mare sportiv, un campion să fie neviot să-și ”amaneteze” aurul olimpic…

 Îmi aduc aminte cum, recent, cineva spunea la o emisiune televizată că e de înțeles de ce România s-a întors cu atât de puține medalii comparativ cu anii trecuți, atâta vreme cât sportul românesc de performanță este subfinanțat, cât există o lipsă acută de resurse umane, care să crească în spatele seniorilor și să le poată lua locul în timp. Nu mai puțin adevărat este că toate problemele pornesc de la modul cum sunt administrate federațiile de specialitate. Din păcate, marea majoritate a acestor federații au fost privatizate de tot felul de indivizi, care nu au nimic de-a face cu sportul, ci mai degrabă cu profitul imediat și cu afacerile. Așa se face că sportivii care au fost multipli campioni olimpici și mondiali nu se regăsesc la conducerea acestor federații (și vă dau doar două exemple care îmi vin acum în minte: Elisabeta Lipă sau Laura Badea), că nu se mai investește în centrele de juniori și tineret absolut nimic, consecința logică fiind că, practic, din urmă nu mai vine nimic. În aceste condiții, nu ar trebui să ne mirăm că alte țări se detașează atât de mult de noi…

O altă problemă e faptul că sporturile cu tradiție regională nu produc campioni, cum ar fi, de exemplu, în Oradea, înotul - nu produce niciun campion la natație, neputând invoca permanenta problemă a infrastructurii, deoarece, în acest caz, ea există. Concluzia simplă vine că există și o pasivitate la nivelul celor care ar trebui să se ocupe cu baza de selectare și recrutare a talentelor. Nu e numai vina COR-ul. Nu cred că e bine să căutăm vinovații, cât mai degrabă să identificăm soluții. Sportul românesc are nevoie de reformă și reforma trebuie să înceapă cât mai curând. Altfel…în 2012 vom constata că discuțiile noastre n-au avut nicio finalitate.

Dragi cititori, în ultimul timp, v-am obișnuit să scriu numai despre politică. Dar azi îmi propun să-mi iau gândul de la acest subiect, pentru că tot e vremea vacanțelor și a concediilor, și să vorbim despre altceva.

Știu că mulți dintre noi ne-am făcut, pe bună dreptate, un obicei din a critica mai tot ce se întâmplă în România. N-au scăpat de remărcile noastre aspre lucrurile anoste din jur și nici fațada searbădă a realității sociale.

 Am de multe ori impresia că România e plină de frustrări. Fricile noastre că suntem priviți ca nație rău famată ne împânzesc mintea și ne pierdem gradat libertatea de a mai fi noi înșine. Teama de a nu ne complace în mediocritate ne ascute simțul critic, dar ne face, în același timp, vulnerabili la otrava  unor posturi mass-media, care încearcă să ne imbecilizeze cu totul, prin difuzarea unui gen de știri alese pe sprânceană. Dar omul revoltat e ușor de manipulat și, de multe ori, nu vede decât ceea ce vrea să vadă. Nu întotdeauna, însă, realitatea corespunde cu percepțiile noastre despre realitate.

Avem multe lucruri în jur, de care ne putem bucura și poate ar trebui să privim mai mult la partea plină a paharului. Există în lume oameni care trăiesc în locuri foarte vitrege, dar care au îi ei înșiși acea bucurie de a trăi, care simt că nouă ne lipsește de multe ori.  Sunt oameni care își iubesc pământul și n-ar da pentru nimic în lume plăcerea de a-și trăi în tihnă viețile acasă. La noi e invers. Cu cât suntem mai departe de țară, cu atât ne simțim mai civilizați și cu cât eticheta e mai sus, cu atât credem că am atins rangul normalității.

Dar realitatea e că niciodată nu te vei simți împlinit, dacă încerci să fugi de ceea ce ești cu adevărat. Iar faptul că ne-am născut români nu este o rușine de care trebuie să scăpăm, nici un lucru pe care să ni-l asumăm cu stoicism. În plus, percepția străinilor despre noi nu e o percepție negativă, cât propria noastră frică de a nu fi priviți într-un fel anume. Eu cred că fiecare dintre noi ar trebui să fim mult mai relaxați și pur și simplu noi înșine. Și pentru că aminteam mai sus de concedii și vacanțe, vă doresc tuturor celor care vă aflați în concediu odihnă și relaxare!