Mă aflu azi, în faţa domniilor voastre, pentru a face un anunţ asupra căruia, după cum unii dintre dumneavostră ştiu, am meditat timp îndelungat. Au fost luni de zile, în care m-am străduit să fac o alegere corectă. Trebuia să decid dacă îmi voi încheia cariera politică la tinereţe sau dacă îmi voi folosi pe mai departe pregătirea şi experienţa acumulate în aceşti ani. Ataşat unor principii, pe care mi le-am însuşit mai întâi teoretic, în anii facultăţii, şi care m-au ghidat în activitatea parlamentară, am decis să merg mai departe.

            Decizia de a nu continua cu partidul care m-a consacrat în viaţa politică a necesitat atâta timp şi a fost cu atât mai grea, cu cât, ştiţi, am fost unul din cei mai intransigenţi critici a ceea ce presa numeşte, cu îndreptăţite accente critice, ”traseism politic”.

             Experienţa mea de deputat european, activitatea pe care am desfăşurat-o în cadrul grupului parlamentar al liberalilor din Parlamentul de la Bruxelles, m-au dus la concluzia că liberalismul este politica europeană a viitorului şi soluţia cea mai bună a problemelor de astăzi ale României.

            Aşadar, decizia înscrierii mele în Partidul Naţional Liberal  este o dovadă a credinţei mele că, dincolo de oameni şi chiar de partide, suntem obligaţi moral să urmăm principii politice.

            Le urez succes tuturor colegilor mei din Partidul Conservator, le mulţumesc şi îi asigur de întregul meu respect, dar eu vreau să merg mai departe!

            Indiferent ce se va spune despre hotărârea mea de a adera la Partidul Naţional Liberal, crezul meu este acela că, în politică, numai cei ce îşi abandonează principiile au de pierdut.

            Am ştiut şi ştiu că trebuie  să fac politica pentru oameni şi consider că, dacă sunt dator să răspund în faţa cuiva pentru ceea ce am făcut, atunci acela este cetăţeanul. Nu regret nimic din ceea ce am făcut, întrucât am încercat întotdeauna să fac ce trebuie.

            În final, aş dori să mulţumesc liderilor PNL Bihor, pentru încrederea şi suportul acordat. Îi asigur, atît pe ei, cât şi pe toţi membri de partid, că am să fac tot ceea ce este uman posibil să nu îi dezamagesc în activitatea politică pe care o voi desfăşura în numele liberalismului, în cadrul Partidului Naţional Liberal.

            Vă mulţumesc!

Deputatul bihorean Eduard Hellvig a susținut, în plenul Camerei Deputaților, o declarație politică pe tema problemelor cu care se confruntă sportul românesc de performanță

                       Marți, 9 septembrie 2008, în plenul Camerei Deputaților, deputatul bihorean Eduard Hellvig a susținut o declarație politică intitulată „Sportul românesc de performanță - între regrete și regres”. Redăm în cele ce urmează conținutul declarației politice:

            A XXIX-a ediţie a Jocurilor Olimpice, care s-a desfăşurat la Beijing, China, în perioada 8 - 24 august 2008, a dezvăluit o serie de lacune și probleme în sportul românesc. Să ne reamintim, pe scurt, ce s-a petrecut  la Beijing și să comparăm puțin cu trecutul, pentru a înțelege ce se întâmplă într-adevăr cu sportul românesc de performanță.

            România a fost reprezentată la Jocurile Olimpice de la Beijing la 15 ramuri sportive, cu o delegaţie formată din 102 sportivi. La finalul competiției, delegaţia României la Jocurile Olimpice de vară de la Beijing a obţinut patru medalii de aur, una de argint, trei de bronz - în total 8 medalii. A fost, așa cum a relalat toată presa, cea mai slabă recoltă de medalii din ultimii 50 de ani.

            Să ne aducem aminte acum care a fost, însă, cea mai bună prezenţă la o Olimpiadă pentru delegaţia noastră – este vorba despre cea de la Los Angeles, 1984, când România s-a întors acasă cu 53 de medalii, dintre care 20 de aur. În cei 24 de ani dintre ediţia de la Los Angeles şi cea de la Beijing s-a ajuns la o diferenţă de 45 de medalii, iar la multe sporturi unde contam în trecut s-a ajuns să nu mai avem nici măcar un reprezentant la ediţia de la Beijing.

            La o primă analiză, este ușor de observat că toate problemele din sportul românesc pornesc de la modul cum sunt administrate federațiile de specialitate. Din păcate, majoritatea  acestor federații au fost privatizate de tot felul de indivizi, care nu au nimic de-a face cu sportul, ci mai degrabă cu profitul imediat și cu afacerile.

            Așa se face că sportivii care au fost multipli campioni olimpici și mondiali nu se regăsesc la conducerea acestor federații (și putem da aici numeroase exemple - Elisabeta Lipă sau Laura Badea fiind doar două dintre ele). Nu mai puțin adevărat este faptul că de multă vreme nu se mai investește absolut nimic în centrele de juniori și tineret, consecința logică fiind că, practic, din urmă nu mai vine nimic. În aceste condiții, nu ar trebui să ne mire că alte țări se detașează atât de mult față de noi.

            O altă problemă o constituie  faptul că sporturile cu tradiție regională nu produc campioni, cum ar fi, de exemplu, în Oradea, înotul - nu produce niciun campion la natație, neputând invoca permanenta problemă a infrastructurii, deoarece, în acest caz, ea există. Concluzia simplă vine că există și o pasivitate la nivelul celor care ar trebui să se ocupe cu baza de selectare și recrutare a talentelor.

            Aceste realități nu pot să ne lase indiferenți. Sportul românesc se află într-un mare impas în momentul de față, declinul său fiind unul vizibil și periculos de accelerat. Consider, de aceea, oportună o analiză riguroasă și obiectivă din partea autorităților competente a situației în care a ajuns sportul și sportivul românesc de performanță, urmând, apoi, a fi luate măsurile de rigoare, pentru redobândirea statulului pe care îl merită și pe care multă vreme acesta l-a deținut în competițiile olimpice și  mondiale.

Două fâşii stâncoase, suprapuse, care dau forma unui X. O adunătură de pietre în mijlocul mării, care nu este mai mare decât un parc din Bucureşti. Acest teritoriu n-a fost locuit niciodată. Servind uneori drept bază de pescuit, teritoriul disputat la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, între România şi Ucraina, a părut multă vreme să nu aibe nicio semnificaţie majoră. Rezervele de gaze naturale şi petrol care se află în platoul continental al Insulei Şerpilor au făcut, însă, ca importanţa lui să crească fulgerător, începând cu anii ’80.

Deşi insula nu poate fi locuită, întrucât nu deţine resurse de apă potabilă (argumentul forte în pledoaria noastră), autorităţile ucrainiene au întreprins, începând cu 2003, ample demersuri de a o transforma într-o comunitate. O sucursală a unei bănci, câteva staţii radio, o minibază militară (100 de persoane – militari şi familiile lor - sunt toţi ”locuitorii” de pe Insula Şerpilor), un hotel fără canalizare, aprovizionat cu apă din elicoptere, constituie argumentele Ucrainei că insula poate deveni locuită. De fapt, Ucraina se dă peste cap, pentru a revendica cei 20 de km de platou continental, adică 100 de miliarde de metri cubi de gaz şi 10 milioane de tone de petrol. Rezerve care ar servi României, după estimările făcute, nu mai puţin de 10 ani, în vreme ce Ucrainei i-ar fi suficiente timp de 2 ani.

Cât de importante ar fi aceste resurse pentru România şi, mai ales, ce consecinţe politice ar putea avea 10 ani de independenţă energetică a ţării noastre – iată probabil câteva temeri pentru vecinii noştri. Sau poate că poziţia de stat care nu are prea multe de spus în geopolitica regională este cea care a determinat atitudinea Ucrainei faţă de revendicarea insulei. România, însă, şi-a pledat cauza cu demintate la Haga. Aşteptăm pledoaria Ucrainei şi apoi decizia magistraţilor. Mizăm pe justeţea argumentelor noastre şi, în acelaşi timp, pe obiectivitatea judecătorilor.