Scriu aceste rânduri tocmai cu gandul la bătălia politică ce urmează. După cum aţi văzut deja, unii dintre politicienii care s-au lansat în această competiţie au şi început atacurile politice, deşi, verbal, anunţaseră o campanie civilizată şi curată.

 În ceea ce mă priveşte, doresc să transmit un mesaj atât adversarilor mei politici, cât şi electoratului. Nu voi recurge la atacuri politice şi tot ce voi face va avea acoperire atât în argumente, cât şi în credinţele personale. Pentru că asta încerc eu de fapt să fac: să transpun setul de valori în care cred în practică. Lucru care nu este uşor deloc, mai ales că, în calitate de om politic, mă confrunt mereu de ceea ce academic s-ar numi „demonetizarea politicului”. Lupta care mă aşteaptă este una grea, pentru că politica este unul dintre cele mai puţin cotate cu încredere dintre domeniile publice.  

Ceea ce îmi propun eu să fac este să încerc să explic oamenilor ce pot face, ca politician, pentru ei. Nu am să mă arunc în discursuri sofisticate şi formule academice din domeniul ştiinţei politice, pentru că, personal, consider mai utilă o discuţie aplicată. În fond, din experienţa politică acumulată de până acum, am învăţat că oamenii doresc soluţii concrete la problemele cotidiene pe care le au.

Am să revin cu noi posturi pe acest blog şi, de asemenea, am să pun şi oferta politică electorală, aşa cum i-am promis şi cititorului meu, în comentariul anterior.

Am revenit, după o absență destul de lungă, în spațiul virtual.  În luna ce a trecut s-au întâmplat multe în cariera mea politică. Ultima dată când scriam pe acest blog o făceam despre decizia mea de a-mi continua activitatea în spațiul politicii românești, alături de echipa liberală. Decizie care, după cum am văzut, a fost corect înțeleasă de majoritatea, lucru pentru care vreau să vă mulțumesc. Faptul că există și critici sau adversari, nu face decât să-mi întărească dorința de a mă perfecționa, pe cât posibil, în tot ceea ce fac. Așadar, mulțumesc și susținătorilor, dar și criticilor!  

Vă spuneam că s-au întâmplat multe lucruri în acest timp. Cu siguranță, ați aflat din presă despre intenția mea de a candida la alegerile din 30 noiembrie pe un colegiu orădean. Este vorba despre colegiul deputațial 8. Chiar ieri, la orele prânzului am participat, împreună cu ceilalți colegi, la depunerea candidaturilor.

Tot ieri, spre seară, am avut o întâlnire cu femeile liberale din Oradea. Discuțiile pe care le-am purtat ne-au dat ocazia să ne cunoaștem mai bine și să descoperim că, într-adevăr, împărtășim valori comune. Mai mult, am realizat că partidul are oameni valoroși, o veritabilă echipă.

În perioada care urmează, ne așteaptă pe toți o campanie în care va fi nevoie de multă muncă. Nu va fi o campanie ușoară nici pentru mine. Voi încerca să fac, însă, tot ce-mi stă în putință, pentru a-mi pune în practică ideile și valorile.  Mai sunt puține zile până la debutul oficial al campaniei electorale și voi fi foarte prins în toată această perioadă, dar voi încerca să țin pasul și să fac un update zilnic cu lucrurile pe care le-am făcut. Veți putea citi pe blogul meu, așadar, un fel de jurnal de campanie. În același timp, orice idee, sugestie, părere, chiar critică de la voi este binevenită.

            Decizia de a nu continua cu partidul care m-a consacrat în viaţa politică a necesitat atâta timp şi a fost cu atât mai grea, cu cât, ştiţi, am fost unul din cei mai intransigenţi critici a ceea ce presa numeşte, cu îndreptăţite accente critice, ”traseism politic”.

             Experienţa mea de deputat european, activitatea pe care am desfăşurat-o în cadrul grupului parlamentar al liberalilor din Parlamentul de la Bruxelles, m-au dus la concluzia că liberalismul este politica europeană a viitorului şi soluţia cea mai bună a problemelor de astăzi ale României.

            Aşadar, decizia înscrierii mele în Partidul Naţional Liberal  este o dovadă a credinţei mele că, dincolo de oameni şi chiar de partide, suntem obligaţi moral să urmăm principii politice.

            Le urez succes tuturor colegilor mei din Partidul Conservator, le mulţumesc şi îi asigur de întregul meu respect, dar eu vreau să merg mai departe!

            Indiferent ce se va spune despre hotărârea mea de a adera la Partidul Naţional Liberal, crezul meu este acela că, în politică, numai cei ce îşi abandonează principiile au de pierdut.

            Am ştiut şi ştiu că trebuie  să fac politica pentru oameni şi consider că, dacă sunt dator să răspund în faţa cuiva pentru ceea ce am făcut, atunci acela este cetăţeanul. Nu regret nimic din ceea ce am făcut, întrucât am încercat întotdeauna să fac ce trebuie.

            În final, aş dori să mulţumesc liderilor PNL Bihor, pentru încrederea şi suportul acordat. Îi asigur, atît pe ei, cât şi pe toţi membri de partid, că am să fac tot ceea ce este uman posibil să nu îi dezamagesc în activitatea politică pe care o voi desfăşura în numele liberalismului, în cadrul Partidului Naţional Liberal.

            Vă mulţumesc!

                       Marți, 9 septembrie 2008, în plenul Camerei Deputaților, deputatul bihorean Eduard Hellvig a susținut o declarație politică intitulată „Sportul românesc de performanță - între regrete și regres”. Redăm în cele ce urmează conținutul declarației politice:

            A XXIX-a ediţie a Jocurilor Olimpice, care s-a desfăşurat la Beijing, China, în perioada 8 - 24 august 2008, a dezvăluit o serie de lacune și probleme în sportul românesc. Să ne reamintim, pe scurt, ce s-a petrecut  la Beijing și să comparăm puțin cu trecutul, pentru a înțelege ce se întâmplă într-adevăr cu sportul românesc de performanță.

            România a fost reprezentată la Jocurile Olimpice de la Beijing la 15 ramuri sportive, cu o delegaţie formată din 102 sportivi. La finalul competiției, delegaţia României la Jocurile Olimpice de vară de la Beijing a obţinut patru medalii de aur, una de argint, trei de bronz - în total 8 medalii. A fost, așa cum a relalat toată presa, cea mai slabă recoltă de medalii din ultimii 50 de ani.

            Să ne aducem aminte acum care a fost, însă, cea mai bună prezenţă la o Olimpiadă pentru delegaţia noastră – este vorba despre cea de la Los Angeles, 1984, când România s-a întors acasă cu 53 de medalii, dintre care 20 de aur. În cei 24 de ani dintre ediţia de la Los Angeles şi cea de la Beijing s-a ajuns la o diferenţă de 45 de medalii, iar la multe sporturi unde contam în trecut s-a ajuns să nu mai avem nici măcar un reprezentant la ediţia de la Beijing.

            La o primă analiză, este ușor de observat că toate problemele din sportul românesc pornesc de la modul cum sunt administrate federațiile de specialitate. Din păcate, majoritatea  acestor federații au fost privatizate de tot felul de indivizi, care nu au nimic de-a face cu sportul, ci mai degrabă cu profitul imediat și cu afacerile.

            Așa se face că sportivii care au fost multipli campioni olimpici și mondiali nu se regăsesc la conducerea acestor federații (și putem da aici numeroase exemple - Elisabeta Lipă sau Laura Badea fiind doar două dintre ele). Nu mai puțin adevărat este faptul că de multă vreme nu se mai investește absolut nimic în centrele de juniori și tineret, consecința logică fiind că, practic, din urmă nu mai vine nimic. În aceste condiții, nu ar trebui să ne mire că alte țări se detașează atât de mult față de noi.

            O altă problemă o constituie  faptul că sporturile cu tradiție regională nu produc campioni, cum ar fi, de exemplu, în Oradea, înotul - nu produce niciun campion la natație, neputând invoca permanenta problemă a infrastructurii, deoarece, în acest caz, ea există. Concluzia simplă vine că există și o pasivitate la nivelul celor care ar trebui să se ocupe cu baza de selectare și recrutare a talentelor.

            Aceste realități nu pot să ne lase indiferenți. Sportul românesc se află într-un mare impas în momentul de față, declinul său fiind unul vizibil și periculos de accelerat. Consider, de aceea, oportună o analiză riguroasă și obiectivă din partea autorităților competente a situației în care a ajuns sportul și sportivul românesc de performanță, urmând, apoi, a fi luate măsurile de rigoare, pentru redobândirea statulului pe care îl merită și pe care multă vreme acesta l-a deținut în competițiile olimpice și  mondiale.

Două fâşii stâncoase, suprapuse, care dau forma unui X. O adunătură de pietre în mijlocul mării, care nu este mai mare decât un parc din Bucureşti. Acest teritoriu n-a fost locuit niciodată. Servind uneori drept bază de pescuit, teritoriul disputat la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, între România şi Ucraina, a părut multă vreme să nu aibe nicio semnificaţie majoră. Rezervele de gaze naturale şi petrol care se află în platoul continental al Insulei Şerpilor au făcut, însă, ca importanţa lui să crească fulgerător, începând cu anii ’80.

Deşi insula nu poate fi locuită, întrucât nu deţine resurse de apă potabilă (argumentul forte în pledoaria noastră), autorităţile ucrainiene au întreprins, începând cu 2003, ample demersuri de a o transforma într-o comunitate. O sucursală a unei bănci, câteva staţii radio, o minibază militară (100 de persoane – militari şi familiile lor - sunt toţi ”locuitorii” de pe Insula Şerpilor), un hotel fără canalizare, aprovizionat cu apă din elicoptere, constituie argumentele Ucrainei că insula poate deveni locuită. De fapt, Ucraina se dă peste cap, pentru a revendica cei 20 de km de platou continental, adică 100 de miliarde de metri cubi de gaz şi 10 milioane de tone de petrol. Rezerve care ar servi României, după estimările făcute, nu mai puţin de 10 ani, în vreme ce Ucrainei i-ar fi suficiente timp de 2 ani.

Cât de importante ar fi aceste resurse pentru România şi, mai ales, ce consecinţe politice ar putea avea 10 ani de independenţă energetică a ţării noastre – iată probabil câteva temeri pentru vecinii noştri. Sau poate că poziţia de stat care nu are prea multe de spus în geopolitica regională este cea care a determinat atitudinea Ucrainei faţă de revendicarea insulei. România, însă, şi-a pledat cauza cu demintate la Haga. Aşteptăm pledoaria Ucrainei şi apoi decizia magistraţilor. Mizăm pe justeţea argumentelor noastre şi, în acelaşi timp, pe obiectivitatea judecătorilor.

Dincolo de tristețea pe care am simțit-o cu toții, văzând cum România a scăzut cantitativ pe podiumul olimpic, cred că fiecare ne-am pus întrebarea ce se va întâmpla în 2012, la următoarea competiție. Ne este clar, de multă vreme, că sportul românesc (ca multe alte domenii) suferă de ceva nereguli, însă a fost nevoie de o demonstrație live, ca să ne scuturăm puțin. Mai există, pe de altă parte, și aspectul că un sportiv, ca să poată obține performanță, trebuie să-și dedice foarte mult timp fizic muncii sale. Oarecum poate părea bizar, dar sportul constituie, în același timp, și sursa lui de venit, cu care trebuie să se descurce. Dar când trebuie să te descurci cu puțin și să faci față unor încercări cum a fost cazul lui Marian Drăgulescu … începe drama. Nimic mai rușinos, pentru o țară cu o experiență vastă în competițiile olimpice și cu sportivi de talie înaltă, cum e România,  decât să ajungă într-acolo încât un mare sportiv, un campion să fie neviot să-și ”amaneteze” aurul olimpic…

 Îmi aduc aminte cum, recent, cineva spunea la o emisiune televizată că e de înțeles de ce România s-a întors cu atât de puține medalii comparativ cu anii trecuți, atâta vreme cât sportul românesc de performanță este subfinanțat, cât există o lipsă acută de resurse umane, care să crească în spatele seniorilor și să le poată lua locul în timp. Nu mai puțin adevărat este că toate problemele pornesc de la modul cum sunt administrate federațiile de specialitate. Din păcate, marea majoritate a acestor federații au fost privatizate de tot felul de indivizi, care nu au nimic de-a face cu sportul, ci mai degrabă cu profitul imediat și cu afacerile. Așa se face că sportivii care au fost multipli campioni olimpici și mondiali nu se regăsesc la conducerea acestor federații (și vă dau doar două exemple care îmi vin acum în minte: Elisabeta Lipă sau Laura Badea), că nu se mai investește în centrele de juniori și tineret absolut nimic, consecința logică fiind că, practic, din urmă nu mai vine nimic. În aceste condiții, nu ar trebui să ne mirăm că alte țări se detașează atât de mult de noi…

O altă problemă e faptul că sporturile cu tradiție regională nu produc campioni, cum ar fi, de exemplu, în Oradea, înotul - nu produce niciun campion la natație, neputând invoca permanenta problemă a infrastructurii, deoarece, în acest caz, ea există. Concluzia simplă vine că există și o pasivitate la nivelul celor care ar trebui să se ocupe cu baza de selectare și recrutare a talentelor. Nu e numai vina COR-ul. Nu cred că e bine să căutăm vinovații, cât mai degrabă să identificăm soluții. Sportul românesc are nevoie de reformă și reforma trebuie să înceapă cât mai curând. Altfel…în 2012 vom constata că discuțiile noastre n-au avut nicio finalitate.

Dragi cititori, în ultimul timp, v-am obișnuit să scriu numai despre politică. Dar azi îmi propun să-mi iau gândul de la acest subiect, pentru că tot e vremea vacanțelor și a concediilor, și să vorbim despre altceva.

Știu că mulți dintre noi ne-am făcut, pe bună dreptate, un obicei din a critica mai tot ce se întâmplă în România. N-au scăpat de remărcile noastre aspre lucrurile anoste din jur și nici fațada searbădă a realității sociale.

 Am de multe ori impresia că România e plină de frustrări. Fricile noastre că suntem priviți ca nație rău famată ne împânzesc mintea și ne pierdem gradat libertatea de a mai fi noi înșine. Teama de a nu ne complace în mediocritate ne ascute simțul critic, dar ne face, în același timp, vulnerabili la otrava  unor posturi mass-media, care încearcă să ne imbecilizeze cu totul, prin difuzarea unui gen de știri alese pe sprânceană. Dar omul revoltat e ușor de manipulat și, de multe ori, nu vede decât ceea ce vrea să vadă. Nu întotdeauna, însă, realitatea corespunde cu percepțiile noastre despre realitate.

Avem multe lucruri în jur, de care ne putem bucura și poate ar trebui să privim mai mult la partea plină a paharului. Există în lume oameni care trăiesc în locuri foarte vitrege, dar care au îi ei înșiși acea bucurie de a trăi, care simt că nouă ne lipsește de multe ori.  Sunt oameni care își iubesc pământul și n-ar da pentru nimic în lume plăcerea de a-și trăi în tihnă viețile acasă. La noi e invers. Cu cât suntem mai departe de țară, cu atât ne simțim mai civilizați și cu cât eticheta e mai sus, cu atât credem că am atins rangul normalității.

Dar realitatea e că niciodată nu te vei simți împlinit, dacă încerci să fugi de ceea ce ești cu adevărat. Iar faptul că ne-am născut români nu este o rușine de care trebuie să scăpăm, nici un lucru pe care să ni-l asumăm cu stoicism. În plus, percepția străinilor despre noi nu e o percepție negativă, cât propria noastră frică de a nu fi priviți într-un fel anume. Eu cred că fiecare dintre noi ar trebui să fim mult mai relaxați și pur și simplu noi înșine. Și pentru că aminteam mai sus de concedii și vacanțe, vă doresc tuturor celor care vă aflați în concediu odihnă și relaxare!

Întotdeauna, când se întâmplă lucruri de acest gen, se caută vinovaţi. Şi cum vanitatea românului a fost mereu o calitate intrinsecă, autorităţile dau vina pe capra vecinului. Ucrainienii, jigniţi de afirmaţiile bănuitoare, declară că nu au ştiinţă de aşa ceva şi că telegramele trimise au respectat întru totul adevărul, chiar dacă românul se descurcă mai greu, pentru că … ”nie gavarit po ruskîi” . În fine, probabil că vinovatul cel mare va fi Siretul, care şi-a revărsat apele peste gospodăriile oamenilor. Tragediile umane nu vor putea fi niciodată cuantificate în cifre şi ştim bine că durerea unor oameni care şi-au pierdut casa, masa şi, poate, chiar familia e greu de descris în cuvinte.

În condiţiile astea, totuşi, autorităţile trebuie să fie capabile să acţioneze eficient, conform unui plan de măsuri. Desigur că în cazuri de genul inundaţiilor este importantă solidaritatea şi păstrarea calmului general, pentru că tensiunile sunt foarte mari. Venirea unor politicieni în mijlocul acestor evenimente e un subiect sensibil şi ştiu că poate fi comentată în fel şi chip. De cele mai multe ori, când un politician participă la astfel de momente, e acuzat de mojicie, cu trimitere directă la intenţia de a câştiga imagine.

Adevărul e că nici măcar preşedintele nu poate face mare lucru pentru sinistraţi, decât să le transmită mesaje de încurajare, solidaritate şi optimism. Dar, în astfel de momente, cine mai crede în cuvinte? Oamenii au nevoie de fapte concrete, ei vor să-şi vadă locuinţele salvate, dacă se mai poate, iar, dacă nu, vor să ştie cum îi pot ajuta autorităţile să înceapă o viaţă nouă.

Discuţia despre pasivitatea şi inconştienţa multora dintre sinistraţi este un alt capitol, despre care nu am să vorbesc aici. Am să spun, foarte pe scurt, că fiecare om are o responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă în jur şi n-am să insist mai mult, pentru că nu vreau să împart vina. Dar un lucru este clar: niciodată n-am să fiu de acord cu cei care îşi fac imagine pe suferinţa altora, pentru că este inuman!

Nu s-a petrecut aşa, însă, şi ceea ce mă face să scriu despre acest subiect este tocmai faptul că legea lustraţiei e în continuare blocată în comisia juridică a Camerei Deputaţilor (for decizional), pe motive tehnice. Şi cum Parlamentul este în vacanţă, rezultă că dezbaterile vor fi reluate la toamnă. Ceea ce nu garantează că va fi şi adoptată.

Pentru un politician tânăr ca mine, pe cât de greu e să înţelegi asta, pe atât de greu e să explici oamenilor care te-au votat de ce merg lucrurile aşa. Culpa că sistemul n-a reuşit să performeze te face în egală măsură responsabil cu cei care au împiedicat performanţa lui. Devine aproape bizar cum adevăraţii vinovaţi de neadoptarea legii lustraţiei reuşesc să scape basma curată prin subterfugiul apartenenţei la grup. Întotdeauna, unde sunt mulţi, vina e a tuturor şi, de fapt, a nimănui.

Aşa se explică, drept urmare, că nu avem încă o clarificare publică a ceea ce am căzut de acord să fie de condamnat - apartenenţa la structurile comuniste. Spun asta, pentru că resimt din plin vina unui sistem canceros. E păcatul unei democraţii din condei, care n-a reuşit să facă pace cu trecutul nici după aproape două decenii.

În 2004 apăream pe listele generaţiei aşteptate şi-am fost mândru crezând că, împreună cu ceilalţi, putem da o lecţie de democraţie societăţii româneşti. Planurile noastre însă n-au decurs cum am fi vrut, pentru că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Pentru electorul simplu cred că e complicat de înţeles de ce funcţionează atât de greu mecanismul. Însă atâta vreme cât noi existăm, vrem să dăm o asigurare că, indiferent cât de mari ar fi obstacolele şi presiunile pe care societatea noastră le întâlneşte în calea „normalizării” ei, adevărul va ieşi la suprafaţă.

Știu că mă veți întreba de ce o nouă casă? Răspunsul e simplu. Noul site pe care l-am conceput e mai eficient prin însăși structura sa. De fapt, adresa rămâne aceeași. În rest, am schimbat aproape totul: culori, structură, conținut. Am vrut ca, pe această cale, oamenii care doresc să mă cunoască, și altfel decât ca om politic, să o poată face. Știu că toată lumea e curioasă ce se află în spatele vieții de politician, cum e acesta ca om, cum gândește, ce fel de familie și prieteni are, dacă are și el o viață normală, etc. Ca să cunoașteți aceste aspecte mai bine, m-am gândit că n-ar fi rău s-o fac prin intermediul acestui blog. Aici puteți găsi atât indicații tehnice, de lucru (activitate parlamentară și europarlamentară), cât și lucruri dincolo de oficial: viață de familie, poze cu familia și prietenii dragi, cine sunt persoanele cu care colaborez.

Blogul este poate cea mai importantă parte a acestui site, pentru că așa reușim să comunicăm. De la bun început, vă avertizez că am să vă provoc la discuții în modul cel mai sincer și deschis. Am să spun tot ce gândesc, am să dezbat evenimente, știri, chestiuni de viață, tot ce-mi trece prin minte și găsesc că merită a fi discutat și împărtășit. Nu în ultimul rând, am să vă provoc să-mi spuneți ce așteptări aveți de la politicianul, dar în același timp și de la omul Eduard Hellvig; ce vă nemulțumește, ce doriți să schimbați și cum putem face asta împreună. Deocamdată, ca orice gazdă bună, vă urez bun venit și… ședere plăcută în casa mea!