Două fâşii stâncoase, suprapuse, care dau forma unui X. O adunătură de pietre în mijlocul mării, care nu este mai mare decât un parc din Bucureşti. Acest teritoriu n-a fost locuit niciodată. Servind uneori drept bază de pescuit, teritoriul disputat la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, între România şi Ucraina, a părut multă vreme să nu aibe nicio semnificaţie majoră. Rezervele de gaze naturale şi petrol care se află în platoul continental al Insulei Şerpilor au făcut, însă, ca importanţa lui să crească fulgerător, începând cu anii ’80.

Deşi insula nu poate fi locuită, întrucât nu deţine resurse de apă potabilă (argumentul forte în pledoaria noastră), autorităţile ucrainiene au întreprins, începând cu 2003, ample demersuri de a o transforma într-o comunitate. O sucursală a unei bănci, câteva staţii radio, o minibază militară (100 de persoane – militari şi familiile lor - sunt toţi ”locuitorii” de pe Insula Şerpilor), un hotel fără canalizare, aprovizionat cu apă din elicoptere, constituie argumentele Ucrainei că insula poate deveni locuită. De fapt, Ucraina se dă peste cap, pentru a revendica cei 20 de km de platou continental, adică 100 de miliarde de metri cubi de gaz şi 10 milioane de tone de petrol. Rezerve care ar servi României, după estimările făcute, nu mai puţin de 10 ani, în vreme ce Ucrainei i-ar fi suficiente timp de 2 ani.

Cât de importante ar fi aceste resurse pentru România şi, mai ales, ce consecinţe politice ar putea avea 10 ani de independenţă energetică a ţării noastre – iată probabil câteva temeri pentru vecinii noştri. Sau poate că poziţia de stat care nu are prea multe de spus în geopolitica regională este cea care a determinat atitudinea Ucrainei faţă de revendicarea insulei. România, însă, şi-a pledat cauza cu demintate la Haga. Aşteptăm pledoaria Ucrainei şi apoi decizia magistraţilor. Mizăm pe justeţea argumentelor noastre şi, în acelaşi timp, pe obiectivitatea judecătorilor.